DUHUL SFANT - A TREIA PERSOANA A SFINTEI TREIMI
Invatatura de credinta a religiei crestine expune si propune omului formele si treptele apropierii lui Dumnezeu - Creatorul lumii, Dumnezeu filantropul. Invatatura credintei crestine ridica perdeaua separarii noastre multimilenare de Creator si readuce neamului cazut relatia primara cu Dumnezeu-Tatal, a micului dumnezeu, omul, pe care El si l-a facut dupa chipul Sau. Antropomorfismul lui Dumnezeu consta in insasi chenoza realizata in una din Persoanele Sale, la care a consimtit de cind a asezat in cosmosul creat minuscula oglindire a Chipului Sau, omul, in care a sadit uriasa forta cu care acesta urma sa se incetateneasca in Imperiul promis lui de la inceput. Forta cu care "Chipul" lui Dumnezeu era prevazut - "asemanarea", devenirea nesfirsita spre desavirsire - isi avea insertia in antropomorfismul lui Dumnezeu, in iubirea Lui, care introduce in lumea creata plurimorfa, cu variantele formelor de viata creata, o forma anume: una conturata pe chipul Sau, dar nu pe masura Lui.
Aceasta forma a Lui, a chipului Lui, este creatia de dragul careia Dumnezeu, atotcreatorul, atottiitorul si izbavitorul, Se injoseste, Se coboara, Se dezbraca de maretia Lui, ca sa i Se aseze alaturi omului - pasiunea vietii divine. Dumnezeul frustat de insasi creatia miinii Lui nu Se vaduveste de Slava pentru ingeri. Desi si ingerii au cazut din cerul creatiei Lui, nu pentru acestia Se arata Dumnezeu a fi "gelos", ci pentru faptura lucrata la sfirsitul operei Sale creationale. Logosul Isi creeaza, dupa "ideea" umanitatii Sale, pe cel asemenea, pe cel pe care Si-l preia in sarcina ca sa-l duca, neam intruchipat dumnezeieste, la marginea raiului. La poarta raiului heruvimii pusi sa opreasca pe omul cazut vor recunoaste pe cei asemenea Fiului - Chipul Tatalui; acestia vor fi recunoscuti ca mostenitori, "binecuvintatii" lui Dumnezeu.
Pedagogia lui Iisus-Hristos-Mintuitorul a folosit acelasi drum: de la vazut - ca mai "simplu" de inteles, - la cele nevazute, mai insesizabile. El Se prezinta omului ca realizarea insasi a "ideii" divine despre om, a felului in care Dumnezeu l-a inchipuit pe om. El insusi este intruchiparea omului, El e modelul de desavirsire la care a fost si este chemat omul. El este trup omenesc, - durere, oboseala, rana, moarte - si suflet omenesc, gustind intristarea, inselarea, teama, parasirea. Toate cele pe care le-a luat asupra-Si le-a gustat, le-a "cunoscut" si le-a mintuit (= iertat + desavirsit). Pentru ca le-a gustat, le-a si asimilat, Si le-a facut ale Sale, ne-a facut ai Sai; dar, in afara de pacat: in afara de calcarea poruncii lui Dumnezeu-Tatal, si in afara de calcarea iubirii, adica de siluirea libertatii celui iubit.
Hristos ne-a facut ai Sai, dar nu ne tine intru Sine decit cu buna noastra voie.
Iar ca sa vrei sa ramii inlauntrul Sau, trebuie sa stii tu insuti, cel preluat fara constiinta ta
proprie, unde te afli, care - al cui - este launtrul care te poarta, ca sa poti accepta sau refuza ambianta in care ai fost preluat ca neam.
Si iata, uimitorul paradox al credintei noastre conditioneaza si, la prima vedere, complica operatia noastra de electie: nimeni nu poate veni la Tatal (= Necunoscutul), decit prin Fiul care S-a facut asemenea noua, vazut, cunoscut; dar nimeni nu poate cunoaste pe Fiul, decit in Duhul Sfint, Cealalta persoana a Treimii, neidentificata de om.
Cu alte cuvinte: la cel necunoscut nu putem ajunge decit prin Cel care ni Se face cunoscut. Dar pe Acesta nu-L putem cunoaste (in ceea ce este El) decit prin Celalalt necunoscut, Duhul.
Perioada scurta din istoria omenirii - cei treizeci si trei de ani ai vietuirii Domnului Iisus Hristos "intre ai Sai" (cf. In 1, 11) - este urmata de una foarte lunga, nelimitata inca, a Domniei Duhului Sfint, care incepe la zece zile dupa Inaltarea la cer a Domnului si dureaza in aceasta lume pina la finele istoriei ei.
Unitatea esentei divine se vadeste Una in actiunile ei; Una in vointa de a crea, de a pronia, de a mintui, de a desavirsi. Dar in manifestarea Sa catre lume, Dumnezeu Isi arata voia si puterea concentrind in etapele istoriei omenirii, pe rind, specificul fiecarei din Persoanele Treimii. De aceea, si puterea lui Dumnezeu se manifesta diferit in lume, dupa scopul actiunii Sale. Dar in mod constant Tatal ramine necunoscutul, sau cel
indirect cunoscut; El este "izvorul puterii" (cum zice sfintul Grigorie de Nyssa), Cel care creeaza lumea, Tatal care nu poate fi cunoscut decit prin Fiul, Care e "usa"spre Tatal. Iar "cheia" care deschide usa spre Fiul este Duhul lui Dumnezeu, a treia Persoana divina.
Care este pentru intelegerea noastra valoarea acestui poetic limbaj al patristicii ortodoxe?
Sfintii Parinti exprima in mod variat acelasi adevar rostit de Mintuitorul Hristos: nimeni nu marturiseste, despre sine, caci marturia sa ar fi contestata. Asadar, Iisus, Fiul Omului, Fiul Tatalui ceresc, marturiseste despre Tatal; iar Duhul marturiseste despre Fiul. La Iordan, Duhul L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu cel iubit; iar la Cincizecime, L-a marturisit prin Apostoli pe Fiul-Mintuitor proslavit, dupa cum prin profetii Vechiului Testament L-a marturisit pe Mesia ce urma sa vina.
La rindul Sau, Iisus din Nazaret Il marturiseste pe Duhul Sfint anuntindu-L, Il vesteste promitindu-L, si Isi intareste promisiunea, trimitindu-L.
Discreta persoana a "Duhului" - anuntat, promis si trimis - se arata in lume la Cincizecime ca explozie a puterii divine care se instapineste in lume, asezindu-se in lume "ca o pecete", pe ceea ce-I este propriu. Daca preluarea naturii umane de catre Fiul, - dupa invaluirea ei in puterea de viata treimica, prin infringerea puterilor iadului si odata cu plata maximala a pretului pacatului - natura umana apartinind spiritualului celest se afla de acum sub puterea harului divin, a Duhului lui Dumnezeu.
Aceasta "pecete", pe care fiecare madular al Bisericii a primit-o dupa ce a devenit "hristofor", este confirmarea infierii lui de catre Tatal, Care l-a reprimit in situatia filiatiunii noi, prin noul Cap a neamului omenesc - Fiul Tatalui ceresc. Iar cel care urmeaza sa continue reintegrarea fiecarui exemplar al umanitatii in nivelul superior al spiritualului este Duhul Sfint. Trimitindu-L in lume, Cuvintul reaminteste fiilor lui Dumnezeu drumul ascendent pe care sunt angajati, drum pe care se paseste prin dezmarginirea tiparelor vazute, prin acumularea energiilor divine necreate, rezidente din nou in natura creata.
Centrul de greutate al naturii umane hristofore se afla de acum in imponderabilul Duhului. Efortul de intelegere al catecumenului crestin tinde la aceasta acceptie: nu partea vazuta a lumii, sau cea tangibila, reprezinta realitatea ei ultima, ci ceea ce este nevazuta. Noua scoala a omenirii increstinate este acceptarea si acordarea prioritatii vietii spirituale a persoanei, certitudinea existentei nevazute a lui Dumnezeu, in care se inainteaza urmind invatatura Celui ce S-a facut vazut spre a conduce la Cel nevazut.
In parte material, si vazut, in parte imaterial si nevazut, omul are a-si pregati natura sa ambivalenta, pentru a si-o face apta de vesnicia care-l asteapta, o lume unde firea lui, spiritualizata, va vietui in preajma lui Dumnezeu. Iar cel care-l pregateste in acest scop este Duhul Sfint, Duhul mintuirii.
In limbajul sau omenesc Scriptura afirma: Duh este Dumnezeu (II Cor. 1, 17; Ioan 4, 24). Duhul este termenul care indica cel mai propriu esenta lui Dumnezeu. Notiunea de Tata si de Fiu reprezinta pentru natura creata ideea de filiatiune, nasterea presupunindu-i pe amindoi si fiind proprie si naturii umane. "Duhul", ceea ce este constitutiv pentru persoana, este categoria superioara a naturii create, ea conducind la ideea de desavirsire, de transformare spre mai-binele continuu. Se poate spune ca "filiatiunea", caracteristica neamului omenesc, corespunde in om "chipului" lui Dumnezeu-Tatal si Fiul, iar dinamizarea chipului spre desavirsire, adica asemanarea cu Dumnezeu, corespunde specificului Duhului dumnezeiesc, intru Care ne si induhovnicim.
Desi Dumnezeu, Cel Unul si Unic, a adus la existenta lumea prin puterea Sa - lucrarea Sa fiind una, ca fiind din acelasi izvor al puterii Tatalui ceresc -, modelarea, cresterea, vietuirea si supravietuirea lumii, dupa catastrofa pacatului originar, si revitalizarea ei prin intrupare sunt actiuni specifice cind uneia, cind alteia din celelalte doua persoane ale Sfintei Treimi. Persoana a doua a Treimii este Cuvintul prin care toate s-au facut, si Cel prin care s-a refacut neamul omenesc din Hristos Mintuitorul. A treia persoana a Sfintei Treimi este Duhul, Care invaluie creatia cu "aripile" Sale, si imprima si mentine pulsatiile de viata "plutind" peste toata patura pamintului, apelor si a celor existente si asigurind permanenta vietii. Caderea in pacat, despartirea de Dumnezeu, este exprimata de Scriptura ca pierdere a Duhului (Rom. 8, 10-17), ca retragere a sfinteniei Duhului, Care nu mai insoteste pamintul - de acum, teren al blestemului lui Dumnezeu, pe care omul il va face sa rodeasca cu truda si sudoare. Duhul a parasit lumea, iar natura umana striga aceasta parasire, in Hristos Rastignitul.
Re-anexarea omului la Dumnezeu, asumarea neamului adamic rascumparat de Hristos, este urmata istoric de o perioada foarte scurta, in care natura cutremurata la Rastignire sufera socul noii infuzii divine asimilind in taina cele ce se petrec cu ea. Din Fiul lui Dumnezeu transfuzia de Singe divin realimenteaza cu viata vesnica universul creat, si pregateste omenirea sa primeasca si sa-si faca hrana proprie din Singele Domnului. In cele patruzeci de zile cit Hristos cel inviat paseste pe pamint, Duhul - ca si Tatal de altfel - este prezent in El, dar si la Tatal, Treimea fiind si pe pamint, si in slava Sa dincolo de lume. Dar nu o manifesta decit Fiul. Iar cind trupul inviat al Domnului paraseste pamintul pentru o vreme - in cele zece zile calendaristice dintre plecarea si venirea Duhului, dintre inaltarea celei de a doua Persoane Treimice si coborirea Celei de a treia, Treimea Sfinta pregateste lumea pentru primirea Imparatului ceresc, a Mingiietorului, a Duhului Adevarului, Care urmeaza sa reia in prelucrare noua creatura, salvata de sub stapinirea "aceluia care a spus-o" (Rom. 8, 20).
Pentru noua natura umana - plamada pe care "aluatul nou o dospeste" ca sa o face piine vie - Treimea
pare sa pregateasca o noua ofensiva, in vederea recuperarii fiecarui exemplar uman, purtator al firii comune in Noul Adam. Dupa cele zece zile de lipsa a Treimii de pe pamintul ce a purtat treizeci si trei de ani pe Nou Adam, Acesta trimite "de la Tatal" (Ioan 15, 16) pe Datatorul-de-Viata, ca sa Se salasluiasca in fiecare faptura-candidat la cetatenia noii Imparatii. Dumnezeu-Fiul trimite de la Dumnezeu-Tatal (Ioan 15, 26; 16, 2-18) sau roaga pe Tatal Sau sa trimita in
numele Sau (Ioan 14, 16-17 si 14, 26) pe Mingiietorul. In patru locuri ale Evangheliei sale, Ioan indica relatia dinlauntrul Sfintei Treimi, angajata in salvarea omului al carui prototip desavirsit se afla deja ridicat inlauntrul Slavei Ei. Si in toate aceste patru locuri, evanghelistul iubirii divine numeste pe Duhul Sfint "Mingiietorul" asa cum va fi retinut el in clipele de spaima ale despartirii ucenicilor de "Invatatorul", "Rabbi", Cel care-i ocrotise linga Dinsul, dar ii si pregatise pentru urgia care urma sa vina, ii si asigura de Domnia iubirii care se va instala odata cu venirea Duhului Adevarului, Care e si Mingiietor.
Misiunea Persoanei a doua treimice era incheiata pe pamint. Scurta prezenta istorica, drama despartirii, revolta contra nedreptatii, teama si nesiguranta unui viitor pe care apostolii nu-l puteau prevedea sunt tot atitea prilejuri de tensiune pentru ei. Mintuitorul, Care va fi avut cel putin tot atita mila pentru ei, pentru "prietenii Lui", cit si pentru intreg "poporul" care-l astepta, le-a promis si mingiierea. Incercind sa-l consoleze de plecarea Lui, dar si de cele ce ei erau avizati ca vor avea de suportat (Ioan cap. 14-16), Iisus incredinteaza pe apostoli ca nu-i va lasa singuri: "Nu va voi lasa orfani; voi veni la voi. Inca putin timp si lumea nu Ma va mai vedea; voi insa Ma veti vedea; pentru ca Eu traiesc si voi veti trai" (Ioan 14, 18). Caci Duhul care L-a ridicat pe Iisus din mormint ii va faca vii si pe ei. In povestirea pe care ne-o ofera ucenicul cel iubit al Domnului, in cap. 14 al Evangheliei, el relateaza cu mare fidelitate atmosfera de ingrijorare care apasa asupra urmasilor lui Iisus. Invatatorul si "Prietenul" lor le arata si celalalt aspect, al prigonirii care urma, asa cum ii anuntase cu mult inainte, la inceputul propovaduirii Lui, si cum fixeaza sfintul Matei in capitolul 5, cel al "Fericirilor": "Fericiti veti fi cind va vor ocari si va vor si va vor prigoni si vor zice tot cuvintul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea" (5, 11). Acesta este momentul cind prigoana si ocarile vor incepe si pentru ucenici; dar inceputul muceniciei este si inceputul bucuriei al iluminarii, la care nu se poate ajunge fara Cruce. "Adevarat, adevarat zic voua ca voi veti plinge si va veti tingui, iar lumea se va bucura. Voi va veti intrista, dar intristarea voastra se va preface in bucurie" (Ioan 16, 20); caci "veti lua putere, venind Duhul Sfint peste voi si Imi veti fi Mie martor" (Fapte 1, 7).
Crucea este marele folos al crestinului. Acest lucru il aflasera ucenicii la vreme. Acum era timpul implinirii. "Acestea vi le-am spus fiind cu voi" - completeaza Iisus invatatura Sa - "si acum v-am spus acestea inainte de a se savirsi, ca sa credeti cind se vor intimpla" (Ioan 14, 25, 29). Fiindca "Va este de folos sa Ma duc. Caci daca nu Ma voi duce, Mingiietorul nu va veni la voi; iar daca Ma voi duce, Il voi trimite la voi; si El - venind - va vadi lumea de pacat si de dreptate si de Judecata"... "Inca multe am a va spune, dar nu le puteti purta acum. Iar cind va veni Acela, Duhul Adevarului, va va clauzi la tot adevarul, caci nu va vorbi de la Sine" ... "... Acela va va invata toate si va va aduce aminte toate cele ce v-am spus" ... si "Ma va slavi pentru ca din al Meu va lua si va va vesti" (In. 16, 7-8, 13-14; 14, 26).
Asadar, sa nu se tulbure si nici sa se infricoseze inimile "prietenilor" Lui, pentru ca El le lasa pacea. Si nu pacea pe care o da si cum o da Lumea (Ioan 14, 27), ci pacea Sa, pe care Duhul o va fructifica, Mingiietorul, Consolatorul, Duhul Iubirii, Care va ramine "in veac" cu cei ai Lui (Ioan 14, 17).
Mingiietorul Il prezinta pe Duhul Sfint ca fiind alt "Mingiietor" (Ioan 14, 16), "Duhul Adevarului, pe Care lumea nu poate sa-L primeasca; pentru ca nu-L vede, nici nu-L cunoaste. Voi Il cunoasteti, ca ramine la voi si va fi in voi" (Ioan 14, 15-17).
Aceasta este pedagogia si terapeutica propovaduita si aplicata de "Doctorul sufletelor si-al trupurilor noastre"; El ne anunta si repeta ca sa retinem ca Ei amindoi sunt trimisi in lume de Tatal, pentru vindecarea omului si pentru pastrarea vindecarii in decursul lungii vietuiri a neamului omenesc. Amindoi sunt vindecatori: Logosul readuce lumii, vaduvite de sfintenie, pe Duhul si-L pune ca o pecete pe sufletul si trupul omenesc. Iar Duhul Sfint Il readuce pe Iisus Mintuitorul - rastignit, inviat si inaltat - pe altarele Bisericii, pentru a vindeca ranile pacatelor cu trupul Sau euharistic. Iisus Mingiietorul readuce nadejdea mintuirii lumii care "bolea de nedumnezeire" si o scoate din umbra mortii. Duhul Mingiietor consoleaza faptura care se cutremura de retragerea lui Hristos-Dumnezeu, de pe pamint.
Consolarea initiala a apostolilor este faptul ca Duhul va marturisi despre invatatorul lor (Ioan 15, 26-27); "Duhul Adevarului, Care de la Tatal purcede, Acela va marturisi pentru Mine: "...Acela Ma va slavi, pentru ca din al Meu va lua si va va vesti". Si, "toate cite are Tatal ale Mele sunt; de aceea am zis ca din al Meu va lua si va va vesti voua" (Ioan 16, 13-14).
Cronicarul acestor fapte si cuvinte consemneaza cu strictete poate chiar repetind, fiecare nuanta sau intonatie. Si, citite cu atentie, aceste paragrafe dau indicatia doctrinara a Sfintei Treimi si a perihorezei ipostatice a intreitei dumnezeiri. Caci Duhul va vesti ale Fiului; El este "Celalalt Mingiietor" - deci altul (cel "alt") din ale Fiului va lua, din acelasi Adevar Treimic, in care toate ale Tatalui sunt ale Fiului si Duhul vorbeste fiilor omenesti "nu de la Sine", ci din aceeasi - una-si-unica esenta divina a Treimii ipostatice.
Hristos a "vorbit" atunci, iar Duhul vorbeste mereu, din aceleasi infinite adevaruri ale Primului trimis de Tatal. Logosul a stat in lume "omeneste", un timp; iar "dumnezeieste" ramine pina la sfirsitul veacului, prin Duhul. Specificul omenesc al lui Dumnezeu-Fiul este legat de un timp, ca tot ceea ce e conturat materialmente. Dar El depaseste timpul si spatiul, fiind si Dumnezeu. Duhul intra si El in timp; dar El nu Si-a asumat marginirea omului, fiind numai dezmarginit.
Elasticitatea, supletea infinita a spiritualului divin sadit in om, face din acesta un calibru al infinitului. Omul este un infinit creat, un infinit a carui vesnicie "incepe" cindva. Iar vesnicia aceasta ii este acordata prin ancorarea lui in divinitate. Solul, terenul ancorarii omului este trupul lui Hristos, prin care omul se repatriaza la locul originii lui. Mentinerea in aceasta relatie este asigurata de Duhul lui Dumnezeu, relatia cu Fiul fiind duhovniceasca.
Duhul Sfint aminteste omului ca persoana lui trupeasca vazuta este un mod al existentei lui; o forma, viciata prin pacat, a inceputului lui. Iar continuarea lui, in vesnicie, este conditionata de exercitarea spiritualului din el; de imprimarea miscarii Duhului, Care-l reinvata ca materia poate "respira" dumnezeieste, in ritmul imprimat ei de la creatie si uitat pe drumul regresului sau accidental.
Duhul Sfint nu ni Se poate face cunoscut. Persoana Lui nu este asemenea omului. Dar El este cel care ne ajuta sa ne facem asemenea "Fiului", pe Care El L-a nascut in lume din Fecioara, El Il intrupeaza pe altare, circulind in Trupul Bisericii lui Hristos.
De aceea El intra in lume dupa ce a fost anuntat de Cel asemenea noua, de Fiul Tatalui, de fratele nostru intru filiatiune, caci si nasterea noastra in Imparatia lui Dumnezeu se face din Duh. Dar pe cind Hristos S-a facut asemenea "noua", raminind "prototipul oricaruia" din noi, Duhul lucreaza in lume facindu-ne pe fiecare asemenea lui Dumnezeu, dar o asemanare neidentica, netipizata. Pe cind Hristos este Eul unic al intregii naturi umane, care cuprinde pe orice "individ", Duhul este cel care din nedivizata natura umana ne face persoana, ne ajuta sa ne capatam fiecare chipul nostru specific, tot atitea specifice si diferite straluciri, cite nesfirsite straluciri da suflarea necunoscutei persoane a "Vistiernicului bunatatilor" nesfirsite.
In programul readucerii noastre la matca, Sfinta Treime S-a prezentat pe rind, facindu-Se cunoscuta omului pe masura capacitatii lui de intelegere. In perioada Vechiului Testament Dumnezeu Se arata ca un unicat patern, o divinitate grijulie, distanta si autoritara. Un Dumnezeu-Tatal care a fost pe intelesul acelei perioade istorice.
Ca popor al lui Dumnezeu, Israel si-a facut proprie ideea relatiei filiale dintre el si Dumnezeu-Tatal pina in momentul cind Tatal arata icoana propriului Sau fiu: Chipul Tatalui. Pe acesta, Noul Israel s-a straduit sa-L priceapa, dupa puterile lui, Noul Testament elaborind o teologie a lui Dumnezeu-Fiul, o hristologie care, ca revelatie plenara, Il anunta pe Dumnezeu in Treime, Duhul Sfint fiind noua surpriza a gindirii omenesti.
Cu toate eforturile celor mai subtile reflexiuni teologice, teologia Duhului este inca astazi la inceputul ei. Duhul insusi Se va face cunoscut pe masura nevoii de cunoastere a neamului omenesc, pe masura necesitatii de respiratie a plaminului de vazduh al trupului de carne. O teologie a Duhului se zideste cu rabdare, caci El insusi este cel care dramuieste cunoasterea lui Dumnezeu. Nu este numai o problema de intelect, cunoasterea crestina. Ci ea se instaleaza si prin fireasca folosire a Tainelor crestine, prin care Sfintul Duh sporeste salasluirea lui Hristos in crestinii practicanti.
Treimea Sfinta este la lucru necurmat in zonele care o cheama si o primesc. Acolo o va face cunoscuta Duhul, facindu-Se cuprins numai de
inima omului pe care El o "cunoaste" si caruia El ii zice "vino" (Apoc. 22, 16). Si numai cel ce gusta din trupul "Mielului" stie carui "vino" trebuie sa-i asculte chemarea, un "vino" al Celui care "pretutindenea este", dar care nu poate fi deslusit decit din launtrul Trupului hristic, al lui Hristos-Omul - certitudine a vietii noastre.
CINSTIREA SFINTULUI DUH IN ORTODOXIE
"Si intru Duhul Sfint, Domnul de viata Facatorul, care din Tatal purcede..."
Sfintul Duh este cea de a treia Persoana a Sfintei Treimi, "caci Trei sunt care marturisesc in Cer: Tatal, Cuvintul si Sfintul Duh, si acestia, Una sunt" (I Ioan 5, 7), Tatal est facatorul (art. 1 din Simbolul Credintei), Fiul, Cel nascut din Tatal mai inainte de veci este "Rascumparatorul" (art. 2), iar Sfintul Duh - "carele din Tatal purcede" (art. 8) este "Sfintitorul". Deci, un singur Dumnezeu in trei fete sau persoane, asemenea soarelui care are "discul", caldura si razele, sau caramizii din exemplul Sf. Spiridon, care in constituirea ei a avut pamint,
apa si caldura; sau alt exemplu patristic, timpul care este format din trecut, prezent si viitor, sau un alt exemplu dat noua de Sf. Ioan Teologul care zice: "Trei marturisesc pe pamint: Duhul, apa si singele, si acestia trei la fel marturisesc" (I Ioan 5, 8).
Lucrarea in lume a Sfintului Duh se vede din mai multe locuri. Asa, de pilda, in lumina existentei noastre pamintesti, a lumii, a creatiunii. "Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor" (Fac. 1, 2). De asemenea, ca "dadator de viata" cum spune Sf. Ioan Teologul (Ioan 6, 63). Sfintul Duh innoieste fata pamintului ne spune psalmistul (Psalm 103, 31); El ne intareste cu harul Sau (Ioan 3, 8), El ne sfinteste (I Cor. 6, 11) si ne calauzeste in tot adevarul (Ioan 16, 13).
Sub acest aspect, orice schimbare in bine, orice rugaciune care se inalta catre Creatorul Dumnezeu (cf. Rom. 8, 26-27), orice inspiratie, contemplare sau realizari fructuoase in calea perfectiunii spirituale sunt opera Sfintului Duh. Dupa cum marturisesc sfintii autori ai Scripturii, Duhul Sfint ilustreaza cele mai importante momente din revelatia divina - asupra vietii noastre sufletesti. Amintim doar numai citeva, printre care: "Duhul a grait prin prooroci" (Rom. 12, 6; I Cor. 12, 4-11; 13, 7), sau ca vase alese ale Providentei (David II Regi 23, 2; - Moisi II Cronici 1, 2; Iudit 3, 6). "Niciodata proorocia nu s-a facut din voia omului, ci oamenii cei sfinti ai lui Dumnezeu au grait, purtati fiind de Duhul Sfint" (II Petru 1, 21). Duhul Sfint i-a insuflat pe profeti (cf. Isaia 32, 15; Ezechil 11, 19; Zaharia 12, 10; Matei 3, 11; Luca 3, 16), le-a luminat mintea si i-a facut sa inteleaga cele ceresti, sa vada cele viitoare, sa vorbeasca oamenilor si sa scrie toate cele privitoare la venirea lui Mesia, la intruparea lui Hristos, la viata si invatatura Mintuitorului nostru Iisus Hristos, la infricosatele Sale patimi si sfirsitul acestei lumi.
- La Bunavestire, arhanghelul Gavriil aduce Sf. Fecioare
Maria veste cea buna de la Tatal, ca Fiul se va naste - prin mijlocirea Sf. Duh (cf. Luca 1, 30 - 55).
- La Botezul Domnului, Tatal graieste din cer catre oameni, Fiul "cel iubit" era in apa Iordanului, iar Duhul Sfint s-a aratat "in chip de porumb" (Matei 3, 16 - 17; Luca 3, 22).
- Cu prilejul Schimbarii la fata, de pe muntele Taborului, Sf. Duh s-a aratat sub forma de nor luminos (cf. Matei 17, 1-5), asemenea stilpului de nor ziua, si de foc (noaptea), care a calauzit poporul evreu in pustie.
- De asemenea, dupa inviere, Iisus Hristos s-a aratat Duminica Sf. Sai ucenici, care erau adunati intr-un foisor de frica iudeilor si le-a zis: "Luati Duh Sfint" (Ioan 20, 22).
- Iar cu prilejul inaltarii Sale la cer, Mintuitorul i-a obligat pe Sf. Apostoli sa invete si sa boteze "in
numele Tatalui si al Fiului si al Sf. Duh" (Matei 28, 20).
- Se poate aminti iarasi si cazul Sf. Petru cind a mustrat pe Anania din Faptele Apostolilor pentru minciuna. "Pentru ce a umplut satana
inima ta - zice Apostolul - ca sa minti Duhul Sfint?... Nu ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (5, 3-4).
Deci Sf. Duh este Dumnezeu, "Domnul de viata Facatorul", in care salasluieste toata plinatatea (cf. Col. 1, 19), tot adevarul (cf. Ioan 1, 16) si care de la inceput si-n toate manifestarile Sale lumineaza, purifica (cf. Rom. 8, 11), zideste, lungeste zilele vietii noastre (cf. Rom. 8, 13), biciuieste frica (cf. Marcu 13, 11), putere de care Sf. Apostoli aveau atitea nevoie in perioada pastoratiei lor grele, ca sa nu uite ce-au invatat in "scoala" Domnului, sa propovaduiasca si sa apere cu inflacarare, cu ravna tot ceea ce era necesar pentru mintuirea oamenilor.
In aceasta privinta Mintuitorul nostru Iisus Hristos a implinit ceea ce a fagaduit (cf. Ioan 7, 39) Apostolilor in trei rinduri consecutiv, pentru iscusinta lor in vorba (cf. Ioan 14, 26), pentru indrumarea lor dreapta (cf. Ioan 16, 13) si pentru intarirea puterii lor sufletesti (cf. F.A. 1, 8).
Caci la 50 de zile dupa Paste, precum aminteste in treacat Sf. Apostol Pavel (cf. I. Cor. 16, 8), dar mai cu seama Sf. Evanghelist Luca, primul scriitor de istorie al Bisericii crestine (cf. F. A. 20, 16), intr-o zi de Duminica - la
ceasul al treilea - 9 dim. pe cind Sf. Apostoli erau adunati impreuna intr-un foisor - "camera de sus" (cf. F. A. 13-15) din Ierusalim, "din cer, fara de veste, s-a facut un vuiet ca de suflare de vint ce vine repede, si a umplut toata
casa unde sedeau ei. Si li s-au aratat, impartite, limbi ca de foc si au sezut pe fiecare dintre ei. Si s-au umplut toti de Duhul Sfint si au inceput sa vorbeasca in alte limbi, precum le dadea lor Duhul a grai" (F. A. 2, 1-12), fapt care a dus la increstinarea a 3.000 de suflete.
Limba, iubiti credinciosi, e comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii prin har, e simbolul vorbirii. E mijlocul de exprimare, de invatatura, de comuniune si intelegere, de apropiere si mesaj divino-uman, de solidaritate crestina. Limbile s-au aratat impartite, deci aceleasi si comune, simbol al felurimii darurilor dumnezeiesti.
Limba fiecarui popor e sfinta daca exprima adevarul. Ea trebuie sa fie curata, dreapta si cinstita. Fiecare cuvint al unei limbi trebuie cintarit si exprimat corect, caci de fiecare "cuvint desert" (Matei 12, 36) vom da seama in ziua judecatii.
E momentul insa sa subliniem: Sf. Duh s-a pogorit Duminica, in casa particulara, modesta, deci nu in templu iudaic (cf. F. A. 1. 13). Sf. Duh s-a coborit numai peste Sf. Apostoli, nu si peste cei 120 de insi, care erau in jurul casei (cf. F. A. 1, 15). Sf. Duh s-a coborit peste Sf. Apostoli dupa ce numarul lor a fost completat cu Matia in locul ramas vacant prin sinuciderea lui Iuda (cf. F. A. 13, 13-26). Deci peste toti, fara omitere, priviligeiu sau cantitativ. Limbile erau impartite si totusi la fel. Apoi vuietul era puternic (cf. F. A. 1, 2), asemenea zilei cind Dumnezeu a dat Legea lui Moisi pe Muntele Sinai (cf. Iesire 19, 16). Toate acestea denota lucruri extraordinare. Intii ca ziua de Duminica e o zi insemnata, de odihna si de reculegere pentru toata lumea crestina sau muncitoare. In ziua a saptea s-a odihnit Domnul si a binecuvintat-o (cf. Fac. 2, 2-3). Duminica a inviat Domnul Hristos (cf. Marcu 16, 2) si tot azi, Duminica, s-a pogorit si Sf. Duh peste Apostoli. Prin urmare Duminica de azi e "Duminica mare" (cf. I. Cor. 16, 8) - intemeierea reala a Bisericii lui Hristos pe temelia Legii noi, crestine (cf. F. A. 2). Din acest moment ucenicii Domnului s-au umplut, nu pe jumatate, ci in intregime de Duhul Sfint si astfel ei au abandonat mentalitatea sau imbracamintea cea veche, temerea, nesinguranta, indoiala si au inceput sa vorbeasca in diferite limbi existente, de circulatie regionala, spre a fi intelesi de toti cei ce luasera parte la sarbatoarea Cinzecimii iudaice a anului 33: Parti, Mezi, Elamiti, credinciosi din Mesopotamia, din Iudeea si Capadocia, Pont si Asia, Frigia, Pamfilia, Egipt si din partile Libiei, de linga Cirene, Romani, Iudei, prozeliti, Cretani si Arabi (cf. F. A. 2. 1-11). Asadar, din aceasta clipa a pogoririi Duhului Sfint, Apostolii Domnului Hristos - povatuiti, ajutati si intariti la tot pasul de puterea harului dumnezeiesc, au inceput sa marturiseasca pe Hristos cu putere, cu mare curaj si sa apere invatatura Lui pina la jertfa sau moarte, lucru pe care l-au facut dupa aceea si altii, ca Sf. Arhidiacon Stefan - cel "plin de Duh Sfint" (F.A. 7, 55), zecile de mii de mucenici, barbati si femei de pretutindeni, care aveau cu adevarat pe Dumnezeu in inima si viata lor.
Dupa cum vedem, Duhul Sfint ce s-a revarsat (cf. I. Cor. 144), peste invataceii Domnului a facut din pescari Apostoli intelepti, cunoscatori de "limbi noi", staine - necunoscute de ei pina atunci, a eliminat distantele sufletesti - barierele dintre oameni, banuiala, frica, deosebirile de neam si limba, i-a infratit pe credinciosi pe temelia aceluiasi sfint adevar evanghelic, propovaduit de Mintuitorul si intarit cu fapte si minuni de catre Domnul nostru Iisus Hristos. Limbile de foc care aveau aceeasi sursa, acelasi unic izvor, le-au curatit sufletul, i-au innoit si le-au risipit incertitudinile Apostolilor, pretentiile lor care sa fie mai mare, mai puternic sau mai avantajat (cf. Marcu 10, 35); le-au spulberat iluziile desarte, le-au dat foc "paielor omenesti" (cf. Isaia 5, 24), le-au ars rautatile, le-au sters pacatele si le-au curatit faradelegile (cf. Isaia 6, 6-7), dinamizindu-le eforturile si intarindu-le inima cu "focul" Duhului Sfint, care curata si sfinteste (cf. Exod. 2, 2; Isaia 6, 4; Iezechil 1, 13). Cu cit dar vorbea Sf. Ioan Botezatorul despre pocainta in pustie, pe malurile Iordanului, insa Iisus, ca intemeietor la Bisericii, boteaza in "Duh Sfint si cu foc" (Matei 2, 11; Luca 3, 16), spre deplina iertare a pacatelor (cf. Ioan 3, 5; F. A. 2, 38-39; 22, 16; Gal. 3, 27; Col. 2, 12-13); I Petru 3, 21). Focul produce caldura, lumina. "Intru lumina Ta vom vedea lumina" (Ps. 35, 9). Prin foc si lumina dispare intunericul nestiintei (cf. I. Cor. 2, 12), frica si nesiguranta, apatia si vulgaritatea.
Adincind cele spuse si exemplificind cu temei afirmatiile de mai sus, observam ca pina aici, Apostolii au fost tarani simpli, pescari naivi, fara carte, cu miinile batatorite de munca. Mintuitorul le vorbeste de imparatia cea vesnica, spirituala, ei se cearta pentru intiietate (cf. Luca 22, 24). El le vorbeste despre suferinta, ei insa nu pricep duhul smereniei si al jertfei (cf. Luca 18, 34); uneori razbunatori (cf. Luca 9, 52-54). Nu pot vindeca un indracit. "O neam necredincios... pina cind va voi suferi..." (Matei 9, 29) - zice Mintuitorul. Spre Emaus - la fel: "O nepriceputilor si zabavnicilor cu inima" (Luca 24, 25). Totusi "El a ales cele slabe..." (I Cor. 9, 27). Duhul Rusaliilor i-a miruit. Toti s-au umplut de Duhul Sfint. Ca dupa aceea sa zica tare: "Nu putem sa nu vorbim despre ce am vazut si auzit" (F. A. 4, 20). Cei rai se intreaba nedumeriti: "Ce sa facem oamenilor acestora?" (F. A. 4, 16). Tiranii turba. Judecatorii se umplu de rusine. "Aici a fost degetul lui Dumnezeu" (Exod. 8, 29). Duhul Sfint inlatura intunericul, necredinta si revarsa harul apostoliei (cf. Matei 13, 11), in diferite chipuri (cf. I. Cor. 12, 8-12), ale vietii omenesti.
Prin urmare Biserica, care a luat fiinta, virtual, la crucificarea Fiului lui Dumnezeu (cf. F. A. 2, 36), s-a intemeiat astazi in mod real, desavirsit, cu puterea Sf. Duh (cf. F. A. 2), din care radiaza virtutile (Sf. Vasile cel Mare) si ale carui daruri se revarsa necontenit si din belsug pina la sfirsitul veacurilor prin cele sapte sfinte Taine si ierurgii. Si daca Biserica intemeiata de Mintuitorul este trupul lui cel mistic sau prelungit peste veacuri (cf. Ef. 1, 23), daca Hristos este "usa" (cf. Ioan 10, 9), "Sf. Duh este cheia usii" - precum zice Sf. Simion Noul Teolog. "Duhul pregateste pe om in Fiul, Fiul il duce la Tatal, iar Tatal ii da nestricaciunea pentru viata vesnica", zice Sf. Irineu. "Foc am venit sa arunc pe pamint, si cit voiesc sa fie aprins acum!" (Luca 12, 49), spune Mintuitorul. Iata, ca - prin puterea cea nevazuta a Sf. Duh - s-a aprins jertfa activa Biserica - mama noastra duhovniceasca (cf. Gal. 4, 26), cea una (cf. Ioan 17, 21), sfinta (cf. Ef. 5, 25-27), soborniceasca (cf. Matei 28, 19) si apostoleasca (art. 9 - Ef. 2, 20), care prin invatatura si sfintele ei Taine - savirsite de preoti (cf. I Cor. 4, 1; Ef. 4, 11; I Cor. 12, 28-29) - cheama si adapa sufletele insetate (cf. Ioan 7, 37) cu apa vietii vesnice (cf. Apoc. 22, 17), si ne conduce spre mintuire. Deci Biserica este trupul cel tainic al Domnului nostru Iisus Hristos (cf. Ef. 1, 22-23; Col. 1, 24), "stilpul si temelia adevarului" (I Tim, 3, 15), "casa lui Dumnezeu" (Matei 12, 4; 25, 13; Luca 19, 46; Ioan 2, 16; 4, 2; I Tim. 3, 15), "casa lui Dumnezeu" (Matei 12, 4; 25, 13; Luca 19, 46; Ioan 2, 16; 4, 2; I Tim. 3, 14 s. a.), vie, sfinta, luptatoare si vesnica, pe care "nici portile iadului nu o vor birui" (Matei 16, 18). De aceea scrie Sf. Ciprian "Nu poate avea pe Dumnezeu de Tata, cine nu are Biserica de
mama". "Si de va striga cineva casa lui Dumnezeu, il va strica pe acela Dumnezeu, caci locasul lui Dumnezeu este sfint" (I Cor. 3, 17).
Am vazut, iubiti credinciosi, ca Sf. Duh s-a coborit intr-o singura zi de sarbatoare si peste toti sfintii Apostoli deopotriva. De ce? Ca sa ne arate Bunul Dumnezeu nu numai insemnatatea zilei de Duminica, a intemeierii Bisericii adevarate care detine puterea harica si la care au acces toate neamurile (cf. F. A. 19, 5, 7) fara deosebire, ci precum capul si trupul Bisericii este unul, una invatatura ei mintuitoare, de asemenea imparatia si idealul sau, tot una trebuie sa fie si credinta noastra curata si intreaga, una conducerea ei (cf. Ioan 17, 21) - "O turma si un pastor" (Ioan 10, 16; F. A. 20, 29-30) - deci o singura limba a credintei si a dragostei, care a stat la temelia Bisericii crestine din ziua Cincizecimii si pentru care Mintuitorul nostru s-a rugat ca toti "sa fie una" - "un Domn, o credinta, un botez" (Ioan 17, 11; Ef. 4, 5), credinta care nu mai are nevoie de completari si corecturi omenesti.
Dar lucrul cel mai pretios si de utila actualitate este ca Duhul lucreaza nevazut si astazi, lucreaza permanent in sinul Bisericii prin Sf. Treime - precum am amintit, al carui har si dar ne insufleteste, ne sfinteste si mintuieste, precum atesta sau confirma Sf. Apostol Pavel: "Prin har sunteti mintuiti" (Ef. 2, 5). Si tot temple vii, biserici ale Duhului Sfint (cf. I Cor. 3, 16) - purtatoare de Dumnezeu si de Hristos. Astfel printre celelalte deprinderi bune si virtuti principale, Sf. Duh ne sfinteste prin cele sapte daruri ale Sale, care sunt atit de trebuitoare vietii noastre crestine (cf. Isaia 11, 2; Apoc. 4, 5; Ioan 14; Luca 2, 40); darul intelepciunii nepartinitoare (cf. Iacov 3, 17), curate (cf. II Cor. 1, 12) si duhovnicesti (cf. Isaia 29, 14-33, 18; I Cor. 1, 19); darul intelegerii celor sfinte (cf. Iesire 36, 1), a vedeniilor si viselor (cf. Daniel 1, 17), a scripturilor (cf. Luca 24, 25), a patrunderii in toate cele ce viaza - se misca (cf. Ps. 18, 1; II Tim. 2, 7) si a priceperii gindurilor (cf. Luca 24, 25; Gal. 3, 3), darul sfatului, care vesteste cu prisosinta tot ceea ce este folositor (- Ist. Suzanei 1, 22-23 - luarea crucii; Marcu 8, 34; F. A. 20, 27), ocoleste rautatea (cf. Ps. 1, 1) si risipeste fatarnicia - cugetele raufacatorilor (cf. Ps. 32, 10), darul tariei (- Samson , Goliat-David), a tariei in veghere si credinta (cf. F. A. 5, 29; I Cor. 16, 13; II Cor. 11, 24-27), a inarmarii intru cele spirituale (cf. Ef. 6, 14), a eliminarii fricii (cf. Luca 12, 44), darul cunostintei, care invata pe om (cf. Ps. 94, 10; Matei 10, 37), descopera pacatul, neprihanirea si judecata (cf. Ioan 16, 8-13), ne da pastori buni, luminati (cf. Ier. 3, 15) si cearta popoarele necredincioase (cf. Ps. 94, 10), darul temerii de Dumnezeu, al evlaviei (cf. I. Tim. 4, 8), al cinstirii lui Dumnezeu cu inima (cf. Matei 15, 8) si al purificarii launtrice (cf. Matei 23, 26) si apoi darul bunei credinte (cf. Ps. 34, 10), in sensul rusinii si al respectului copiilor fata de parinti, care are totusi, la baza dragostea deplina si recunostinta (cf. Ioan 4, 18), preamarirea lui Dumnezeu (cf. Ps. 22, 24) si implinirea poruncilor Sale, din iubire desavirsita (cf. Ioan 14, 23).
Cine, deci, se poate lipsi de aceste sfinte daruri (cf. I Cor. 12-8-11) - zice Sf. Apostol Pavel, care - prin Biserica si Sf. Taine - face episcopi, preoti diaconi (cf. F. A. 20, 28), naste pe om din nou, il intareste, transforma piinea si vinul in trupul si singele lui Hristos, sfinteste legatura dintre barbat si femeie, vindeca boalele trupesti si sufletesti, scoate pe diavoli din oameni si-i ocroteste sub toate chipurile. Iar atunci cind aceste daruri ale Duhului Sfint sunt puse in miscare prin intentii
curate si libertatea vointei, cu alte cuvinte omul credincios raspunde integral chemarii crestine, prin stradanii evidente - ce se deosebesc de virtutile teologice, atunci cind faptele noastre bune, de lauda, ajung la un anumit avans sufletesc sau perfectiune morala, fireste, tot cu ajutorul harului dumnezeiesc, viata noastra se desavirseste tot mai mult prin roade ale Duhului Sfint care sunt in numar de 9, precum le insira Sf. Apostol Pavel in epistola catre Galateni (cf. 5, 22), zicind: "Iar roada Duhului este dragostea (cf. Rom. 5, 5; Col. 3, 14), bucuria (I Ioan 4, Filip. 4), pacea (cf. Ps. 119), indelunga rabdare (cf. Luca 21, Habacuc 2, 3; II Cor. 6 si Matei 10), bunatatea (cf. Ef. 5), facerea de bine (cf. Col. 3, 13), credinta, blindetea (cf. Matei 9) si infrinarea poftelor. "Impotriva unora ca acestea - subliniaza Apostolul - nu este lege" (Col. 5, 23). Asadar - Duhul fagaduit si trimis de Mintuitorul de la Tatal (cf. Ioan 15, 26) era si este absolut necesar (cf. Ioan 15), ca sa ocroteasca viata noastra omeneasca ca "Duh al vietii" (Rom. 8, 2), ca sa ne descopere adevarurile sublime, mintuitoare, ca duh al Adevarului (cf. Ioan 14, 17), al "descoperirii" (Ef. 1, 17), ca Duh al slavei (cf. I Petru 4, 14), ca "Duh al dragostei" (II Tim. 1, 7), precum spunea Mintuitorul Iisus Hristos: "Duhul din al Meu va lua si va vesti" (Ioan 16, 14), va lumina si zidi pe ucenici si prin ei pe credinciosi. Ce frumos si adinc zice si Atanasie cel Mare († 373): "Adapati de Duhul, noi il bem pe Hristos". Bogatia Duhului e nesfirsita. "Eu sunt cuprins de spaima - zice Sf. Grigore Teologul († 389) - cind ma gindesc la bogatia numirilor: Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, Duhul invierii. El ne reface la botez si in inviere. El sufla unde vrea. El e izvorul luminii si al vietii. El premerge Botezului si El e cautat dupa botez. Tot ceea ce face Dumnezeu, El face. El se inmulteste in limbi de foc si inmulteste darurile. El face predicatori, pastori, dascali". Iar Sf. Vasile cel Mare († 394) subliniaza: "El e total prezent in fiecare si peste tot. Impartasindu-se, El nu sufera impartire. Cind ne impartasim din El, El nu inceteaza a ramine intreg. Ca o raza de soare care produce bucurie tuturor, in asa fel incit fiecare crede ca el singur profita de ea, in timp ce aceasta raza lumineaza pamintul si marea si strabate cerul...". Pe buna dreptate afirma Sf. Ioan Gura de Aur († 407): "Inexistenta Duhului Sfint intre oameni este un semn al miniei lui Dumnezeu".
Din toate acestea se poate statornici invatatura - unanim recunoscuta in conceptia crestina, teologica - ca fara Duhul Sfint nu poate fi mintuire si viata vesnica. Numai cine are pe Sf. Duh este fiul lui Dumnezeu (cf. Rom. 8, 14), e pe calea sfinteniei (cf. I Cor. 6, 11), simte in el o mingiiere sufleteasca, o putere spirituala deosebita (cf. Ef. 3, 16) si are chezasia invierii din morti (cf. Rom. 8, 11).
De aceea si in final, accentuam: Ca sa avem pe Duhul Sfint, ca sa traim in Duhul si sa ne inmultim puterea Duhului Sfint in noi, se cere sa distingem "duhurile", ca sa ne pastram sufletul curat prin marturisirea pacatelor personale, adica cu Duhul si sa umblam, sa nu alergam dupa slava desarta (cf. Gal. 5, 25-26); duhul sa nu-l stingem (cf. I Tes. 5, 19) sau sa-l intristam, ferindu-ne de orice ispita si de orice pacate impotriva Duhului Sfint, care sunt: necredinta, ura impotriva lui Dumnezeu si a Bisericii, deznadejdea, increderea prea mare in atotbunatatea lui Dumnezeu si lepadarea de credinta - apostazia, pacate care nu se iarta nici pe pamint si nici in cer (cf. Matei 12, 31-32), dar mai cu osebire sa ne impartasim cit mai des cu Sfintele Taine, rugindu-ne in orice imprejurare a vietii noastre cu tarie, incredere si pietate: "Imparate ceresc, Mingiietorul, Duhul Adevarului, Carele pretutindenea esti si toate le plinesti, vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si te salasluieste intru noi si ne curateste pe noi de toata spurcaciunea si mintuieste, Bunule, sufletele noastre".
PREZENTA SI LUCRAREA SFANTULUI DUH IN BISERICA*
Socotesc ca subiectul acestei conferinte:
Prezenta si
lucrarea Duhului Sfint in Biserica, corespunde intru totul cu perspectiva Saptaminii de rugaciune pentru unitatea crestina, deoarece, intr-adevar, refacerea unitatii vazute a crestinilor nu se poate realiza si mentine decit prin puterea Duhului Sfint, Duhul adevarului si al comuniunii in Hristos. Straduintele pentru acordurile teologice cu caracter Ecumenic, asupra carora se insista in ultima vreme, dialogul confesional bilateral, ca si tratativele de unire interbisericeasca, trebuie sa se desfasoare intr-un climat de rugaciune comuna si de mijlocire reciproca. Rugaciunea constituie una din premizele spirituale ale eforturilor ecumenice de a face unitatea de credinta spre care nazuim mai explicita si mai vie. Nimic nu se petrece in viata Bisericii fara Duhul Sfint: faptele Bisericii, ca si
Faptele Apostolilor, sint faptele Duhului Sfint. In traditia liturgica si spirituala ortodoxa, orice rugaciune, taina, lauda sau slujba, incepe cu invocarea Sfintului Duh, care nu este o simpla chestiune de ritual, ci se refera la insasi natura si scopul cultului crestin. Pentru Parintii Bisericii Rasaritene, vocatia si misiunea Bisericii se identifica cu insasi rugaciunea ei de continua innoire a trimiterii Duhului Sfint: "Doamne, Cel ce in
ceasul al treilea, ai trimis pe Preasfintul Tau Duh Apostolilor Tai, pe acela, Bunule, nu-a lua de la noi, ci ni-L innoieste noua celor ce ne rugam Tie".
Epicleza, chemarea Duhului Sfint este rugaciunea crestina prin excelenta, deoareca crestinii traiesc cu certitudinea ca nu exista timp si spatiu fara prezenta vie si venirea permanenta a lui Hristos cel inviat in Duhul Sfint.
Abordind acest subiect intr-un
sens foarte general, nu vom intra in amanunte care tin de istoria dogmelor. Invatatura despre Sfintul Duh a facut obiectul celui de al doilea Sinod ecumenic (Constantinopol 381), care, impotriva ereziei sustinuta de Macedonius, a formulat
articolul de credinta: "Credem si intru Duhul Sfint, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, cel ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si marit, care a grait prin prooroci". Ereziile pnevmatologice din aceasta perioada n-au pus la indoiala persoana insasi a Duhului Sfint, dar au negat divinitatea acesteia si consubstantialitatea ei cu Dumnezeu-Tatal
1. Doctrina catolica despre purcederea Duhului Sfint "de la Tatal si de la Fiul" ("Filioque"), desi nu se compara cu ereziile pnevmatologice anterioare, a afectat in mare masura unitatea Bisericii sobornicesti, fiind una din particularitatile care separa catolicismul de Ortodoxie. Biserica Rasariteana n-a acceptat ca "Filioque" sa fie introdus sub forma de adaos la crezul de la Niceea, care se bucura de autoritatea intregii Biserici. Punind un mare accent pe diversitatea ipostatica in Dumnezeu, dogmatica ortodoxa crede ca "Filioque" implica o confuzie teologica intre persoanele Sfintei Treimi. La rindul sau, catolicismul pretinde ca "Filioque" ar aduce o clarificare in ce priveste egalitatea in dumnezeire a Fiului cu Tatal. Cert este ca Filioque a dat nastere unor dezbateri teologice si unui scris polemic de mari proportii, de-a lungul secolelor dupa oare s-a
produs schisma dintre Occident si Orient. Astazi, unii teologi catolici nu-l mai considera un obstacol dogmatic intre cele doua Biserici
2, in timp ce ortodocsii continua sa sustina ca el nu aduce nici o explicare sau clarificare a doctrinei despre Duhul Sfint, exprimata in simbolul de credinta niceo-constantinopolitan si in scrierile patristice din aceasta perioada, ci dimpotriva, e o piedica in calea apropierii.
Sfintul Duh a fost nu numai subiectul unor mari controverse dogmatice, ci si una din temele preferate in reflectia teologica, creatia liturgica si mai ales in literatura de spiritualitate ortodoxa. Mari Sfinti Parinti din epoca patristica (Chiril al Ierusalismului, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Hrisostom), scriitori bisericesti din perioada bizantina (Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog), teologi din epoca noastra (Sergiu Bulgakov, Paul Evdokimov, Dumitru Staniloae, Nicolae Afanasieff, Olivier Clement) au fost atrasi de misterul persoanei Duhului Sfint. Sfintul Chiril al Ierusalimului isi cere Scuze fata de ascultatorii sai pentru catehezele prelungite despre Duhul Sfint, spunind ca nu se poate satura vorbind despre un subiect ca acesta. Sfintul Vasile compune un adevarat tratat despre teologia Duhului Sfint pe baza textelor biblice
3, iar Simeon Noul Teolog recurge la o terminologie doxologica si poetica
proprie, vorbind despre simtirea prezentei Duhului Sfint in viata crestinului
4.
Vom limita aceasta expunere la citeva aspecte principale ale invataturii despre Duhul Sfint in traditia ortodoxa:
Mai intii, prezenta si lucrarea Duhului Sfint sint situate in cadrul unei soteriologii trinitare. Duhul Sfint are o mare lucrare in Biserica, dar aceasta se produce inauntrul "iconomiei" trinitare a mintuirii. Pnevmatologia este deci inclusa deopotriva in "teologia" si "iconomia" generala a Sfintei Treimi. Sfintul Vasile cel Mare subliniaza in mod deosebit aspectul trinitar al mintuirii, de aceea
numele Duhului Sfint trebuie rostit impreuna cu Tatal si Fiul, in orice marturisire de credinta, doxologie si invocare liturgica
5. Originea biblica a acestei doctrine si practici o vedem cu claritate in scrierile pauline. Apostolul Pavel, care vorbind despre diversitatea darurilor duhovnicesti si slujirilor in Biserica, spune ca la originea lor se afla acelasi
Duh, acelasi Domn si acelasi D
umnezeu, care lucreaza toate in toti: "Sint felurite daruri, dar este acelasi Duh; sint felurite slujiri, dar este acelasi Domn; sint felurite lucrari, dar este acelasi Dumnezeu care lucreaza toate in toti" (1 Cor. 12,4-6).
In contextul acestei soteriologii trinitare, teologia Ortodoxa s-a concentrat asupra raportului dintre "iconomia" Fiului si cea a Duhului Sfint in viata Bisericii. Unele din divergentele si neclaritatile ecleziologice care exista azi intre confesiunile crestine provin tocmai din faptul ca acest raport este inteles in mod diferit
6. Se pot aminti doua tendinte ecleziologice majore care provin din considerarea celor doua "iconomii": pe de o parte, o tendinta hristocentrica, ce pune accentul pe intrupare si actiunea istorica a lui Iisus Hristos, trimis de Tatal sa realizeze mintuira lumii. Iisus Hristos alege pe Apostoli, El daruieste Duhul Sfint Bisericii, a instituit tainele, slujirile si structura, necesare misiunii Bisericii. De aici, insistenta asupra aspectului institutional, istoric al Bisericii, asupra continuitatii ei apostolice si identitatii ei sacramentale. Pe de alta parte, o tendinta pnevmatocentrica, ce face istoria Bisericii dependenta de Duhul Sfint. Duhul Sfint este prezent la nasterea lui Iisus din Fecioara
Maria la Botezul Sau in Iordan, la intemeierea Bisericii la Cincizecime. Lucrarea Duhului in Biserica ar fi, intr-o masura, independenta de ceea ce a fost realizat de Iisus Hristos in timpul vietii Sale pamintesti. Biserica traieste in perspectiva eshatologica, de aceea functia ei profetica i-ar da libertatea sa intrerupa continuitatea ei istorica, apostolica.
Dar taina Bisericii nu se poate intelege decit daca cele doua "iconomii" a Fiului si a Duhului Sfint se pastreaza neamestecate si inseparabile in
interiorul aceleiasi invataturi despre mintuire
7.
Intr-adevar, Iisus Hristos daruieste si trimite Duhul Bisericii la Cincizecime, dar Cel care face prezant pe Hristos in viata Bisericii este Duhul Sfint. Fata de "iconomia" Fiului, Duhul are o lucrare proprie, dar nu separata de a lui Hristos, cu o dubla perspectiva, istorica si eshatologica.
Pe de o parte, amintirea istoriei mintuirii, a actului istoric -intruparea, moartea, invierea, prin care Iisus Hristos a daruit lumii harul mintuirii, e perpetuata ca fapt eficient prin Duhul Sfint. Apostolul Pavel incepe cuvintul sau despre harisme, cu precizarea esentiala ca "nimeni nu poate zice ca Iisus este Domnul, decit prin Duhul Sfint" (1 Cor. 12,3). Sfintul Ioan Hrisostom, care da o mare importanta Cincizecimii in istoria rascumpararii, spune ca Duhul Sfint este trimis anume sa confirme ca jertfa lui Iisus Hristos a fost primita de Tatal spre impacarea lumii cu Dumnezeu, impartasind prin El, in mod personal, roadele jertfei Fiului adusa pentru intreaga fire umana. Pentru el, Duhul Sfint este
martorul prin excelenta al lui Iisus Hristos, Cel care atesta si legitimeaza pe Fiul, in modul cel mai autentic, comunicind in chip personal energiile divine comune Sfintei Treimi.
Toti Sfintii Parinti inclina sa creada ca amintirea eficienta a istoriei mintuirii prin Duhul Sfint are un caracter dinamic, in sensul ca El descopera noi sensuri si noi iluminari ale Evangheliei primita in persoana Fiului intrupat. Duhul sustine dinamica istoriei mintuirii si numai astfel Noul Testament nu devine o lege scrisa cu litere, ci o lege a harului, a adevarului si a libertatii. Patriarhul Fotie afirma ca Duhul Sfint completeaza ceea ce a descoperit Fiul: "Tu ne-ai descoperit adevarul in parte, iar Duhul Sfint ne conduce la tot adevarul"
8. De aici tendinta dominanta de a interpreta
traditia, in sensul de experienta a Duhului Sfint de catre Biserica, inseparabila de Sfinta Scriptura. Sf. Grigorie de Nazianz aplica acest principiu la insasi revelatia despre Duhul Sfint, spunind ca in Evanghelii aceasta revelatie nu are un caracter deplin, dar dupa Cincizecime, divinitatea Duhului Sfint a fost descoperita in intregime
9. Prin urmare, Duhul Sfint, punind in miscare istoria mintuirii, nu inlocuieste pe Hristos, dar il introduce intr-un context actual, ca principiu de Viata, de iubire si de libertate.
Pe de alta parte, Duhul Sfint este Cel care face prezenta, cu anticipare, insasi imparatia lui Dumnezeu. El este cel care leaga Biserica prezenta nu numai de comunitatea istorica a Apostolilor din ziua Cincizecimii, ci si de adunarea din "zilele de pe urma" in jurul Mielului (Apoc. 5 si 6). De la Cincizecime, epoca ecleziologica se intrepatrunde cu epoca eshatologica, deoarece acolo unde Duhul Sfint este prezent si lucreaza, acolo imparatia lui Dumnezeu intra si se instaleaza in istorie (Fapte 2,17-21). Exegeza patristica a dat o mare atentie actiunii Duhului Sfint de proslavire a Fiului. Tatal proslaveste pe Fiul in Duhul Sfint, care, la rindul sau, daruieste Bisericii, ca arvuna, darul si realitatea eshatologica a Imparatiei lui Dumnezeu. Notiunea de
paraclet, fara sa piarda sensul de "mingiietor" si de "aparator"
10, se refera cu precadere la dimensiunea eshatologica a operei lui Iisus Hristos.
Aceste doua aspecte se pot observa cel mai bine in taina Euharistiei, care actualizeaza in mod liturgic "iconomia" Fiului, potrivit poruncii Mintuitorului: "Faceti aceasta intru pomenirea Mea" (Luca 22, 19). In Duhul Sfint, adunarea euharistica actualizeaza intruparea, moartea si invierea lui Hristos, piinea si vinul, adica ofranda poporului botezat in numele Sfintei Treimi, devenind, prin invocarea preotului, insusi Trupul si insusi Sangele lui Hristos cel inviat, umanitatea pe care Fiul si-a asumat-o pentru totdeauna
11. De asemenea, in Duhul Sfint, adunarea liturgica se uneste, dincolo de istorie, cu ceata martirilor si grupul Apostolilor care inconjoara Mielul, adica realitatea ultima a Imparatiei lui Dumnezeu. Pe Sfintul Disc, Biserica este reprezentata simbolic in forma ei finala, avind in centrul ei Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii (Apoc. 5,7-13). Astfel, taina Euharistiei tine privirea Bisericii indreptata spre modelul ei eshatologic. Dealtfel, intreg vocabularul si simbolismul liturgic este de inspiratie apocaliptica. In viziunea ei liturgica, Biserica are, pe linga
Faptele Apostolilor, un
punct de referinta in
Apocalipsa.
In al doilea rind, exista o unitate organica, inseparabila intre Duhul Sfint si Biserica, unitate pe care Sf. Irineu o exprima in formula concisa binecunoscuta: "Acolo unde este Duhul Sfint, acolo este Biserica". Rolul ecleziologic al Duhului Sfint ar putea fi explicat astfel:
Iisus Hristos a adunat in jurul Sau comunitatea Noului Testament, care are fundamentul ei in grupul celor doisprezece Apostoli, martorii directi ai intruparii si invierii Sale (Fapte 1,8). Apostolii au un rol unic in ce priveste instituirea si intemeierea Bisericii, deoarece ei au primit Duhul Sfint in mod personal de la Hristos, dupa invierea Sa (Ioan 20, 22-23). In
Faptele Apostolilor se observa foarte clar ca institutia Apostolilor este nu numai fundamentala pentru constitutia Bisericii, ci si ca ea este organul prin care lucreaza Duhul Sfint. Expresia "a fi umplut de Duhul Sfint" este comuna in Faptele Apostolilor (Fapte 2,4), indicind faptul ca Duhul Sfint introduce o realitate noua in viata oamenilor, pe care El o impartaseste sub
diverse forme, spre
zidirea Bisericii (1 Cor .14). De pilda, Duhul Sfint este prezent la alegerea celor sapte diaconi (Fapte 6,3-10); inspira si asista, in luarea deciziilor, adunarea de la Ierusalim (Fapte 15,28). Apostolul Petru spune lui Anania ca a minti Bisericii inseamna a minti Duhului Sfint: "Nu ai mintit oamenilor, ci lui Dumnezeu" (Fapte 5,4), iar protomartirul Stefan acuza sinedriul ca se impotriveste Duhului Sfint (Fapte 7,51).
Iisus Hristos ramine prezent in istorie in Duhul Sfint, impreuna cu trupul Sau, Biserica, al carei cap este, in care si prin care actualizeaza fapta sa rascumparatoare. Parintii Bisericii fac o comparatie intre turnul Babel si adunarea de la Cincizecime: turnul Babel este simbolul amestecarii limbilor, al confuziei persoanelor, al ruperii dialogului si comuniunii cu Dumnezeu si intre oameni; dimpotriva, Cincizecimea este simbolul reluarii dialogului si comuniunii personale cu Dumnezeu, al restaurarii si unitatii cugetarii si vorbirii omenesti. Prin venirea Sa, in mod personal, asupra Apostolilor la Cincizecime, Duhul Sfint face din institutia apostolatului o structura ecleziala si misionara unica
12. De altfel, preocuparea Apostolilor este nu numai consolidarea comunitatii din Ierusalim (predica Apostolului Petru dupa Cincizecime - Fapte 2,14-41), ci mai ales trecerea Evangheliei de la comunitatea iudeo-palestiniana: din Ierusalim spre lumea elenistica, neiudaica. Toti parintii Bisericii fac o legatura intre caracterul universal al Evangheliei, revarsarea Duhului Sfint asupra celor prezenti la Ierusalim la Cincizecime si apostolatul misionar al Bisericii Institutiile sacramentale, prin care Biserica pastreaza continuitatea cu comunitatea apostolica din Ierusalim, au un profund caracter misionar si eclezial. Printre acestea, locul primordial il ocupa botezul cu Duhul Sfint si
apa in numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19).
Natura sacramentala a primirii Duhului Sfint este subliniata cu toata taria in
Faptele Apostoli1or. In textele care mentioneaza: botezul celor dintii crestini proveniti dintre "neamuri", adica neiudei (la Cezareea, dupa: convertirea lui Corneliu -Fapte 10,44-48), se vede clar ca primirea puterii Sfintului Duh este inseparabila de taina Botezului. La Cincizecime se inaugureaza botezul cu Duhul Sfint, care se deosebeste de botezul pocaintei, cu apa, al lui Ioan (Fapte 1,5), dar Apostolii vor continua sa: administreze botezul cu apa, ca taina de initiere (Fapte 2,38). Luca noteaza un alt act sacramental legat de Botez, al punerii miinilor, ca semn al impartasirii vazute a darului Duhului Sfint (Fapte 8,14-17). Acest act se observa, de asemenea, la intilnirea Apostolului Pavel, la Efes, cu ucenicii lui Ioan, care nu aveau cunostinta de roadele Duhului Sfint (Fapte 19,1-6).
Pe aceasta baza solida biblica, traditia ortodoxa a dat o mare importanta Tainelor si rinduielilor care insotesc primirea harului Duhului Sfint. Ea a facut o legatura directa intre credinta personala, energiile Duhului Sfint si Tainele Bisericii
13. Sfintul Vasile cel Mare afirma ca credinta si botezul sint "doua moduri de mintuire" legate unul de altul in mod inseparabil
14. Credinta primeste desavirsirea ei in Botez, care se intemeiaza pe credinta. Botezul constituie
pecetea marturisirii personale de credinta. Din aceasta perspectiva slujirile bisericesti, ca si darurile duhovnicesti si intreaga viata crestina isi au izvorul in iconomia Duhului Sfint, care coincide cu iconomia tainelor, a carei raspundere o are preotia sacramentala. Se poate spune deci ca Duhul Sfint sta la originea vietii crestine
15, la nivel personal si eclezial, dar lucrarea Duhului se manifesta si se impartaseste in mod sacramental prin Tainele instituite de Apostoli, potrivit Poruncii Iui Iisus Hristos. Dealtfel, Apostolii se considera pe ei insisi si pe urmasii lor "ca niste slujitori ai lui Hristos si ca niste iconomi ai tainelor lui Dumnezeu" (1 Cor. 4,1). In acest sens, orice slujire bisericeasca si orice harisma personala isi are principiul in energiile Duhului Sfint care se impartasesc prin tainele instituite ca semne ale Noului Testament, al carui intemeietor este Iisus Hristos. Dimensiunea harismatica a Bisericii decurge, asadar, din natura ei sacramentala, sau mai bine-zis exista o reciprocitate intre aceste doua realitati: harismele personale izvorasc din tainele Bisericii, iar tainele conduc spre darurile duhovnicesti.
Problemele pe care le ridica miscarea harismatica de azi care pretinde a se situa chiar inauntrul Bisericilor cu structuri traditionale ca un curent de innoire, sint multiple. Din perspectiva teologiei si experientei Bisericii Ortodoxe, doua observatii se pot face aici in ce priveste raportul dintre slujirile sacerdotale sacramentale si harismele personale:
In taina Botezului, toti crestinii au primit o
calitate de "preotie" in sens general si un dar duhovnicesc, in mod personal, inauntrul unei comunitati liturgice, care formeaza poporul lui Dumnezeu, in acel loc. Biserica locala este constituita din acest ansamblu de slujiri si harisme pe care Duhul Sfint le imparte si le vivifica in mod permanent. Slujirile, darurile desi au un caracter personal, ele nu sint o posesiune individuala. Toti membrii Bisericii participa in mod distinct dar complementar la viata comuna a aceluiasi trup.
Exista slujiri bisericesti propru-zis sacerdotale - episcop, preot si diacon - daruite prin taina hirotoniei, slujiri care poarta raspunderea unitatii unei Biserici locale si a continuitatii ei apostolice. In timp ce traditia ortodoxa a recunoscut totdeauna rolul distinct, de neinlocuit, al slujirilor care poseda consacrare sacerdotala prin hirotonie, ea n-a considerat Biserica o institutie clericala. Biserica apare deci ca un trup format dintr-o pluralitate de madulare, care au slujiri diferite, primite prin taina Hirotoniei si daruri duhovnicesti felurite, primite prin taina Botezului, dar care lucreaza impreuna: "Dupa cum trupul este unul si are multe madulare, si dupa cum toate madularele trupului, macar ca sunt mai multe, sint un singur trup, tot asa este si Hristos. Noi toti am fost botezati de un singur Duh, ca sa alcatuim un singur trup..." (1 Cor.
12, 12-13). In aceasta varietate de slujiri si harisme, slujirea episcopala are o functie de convocare, de coordonare si recapitulare, functie care se exprima in celebrarea euharistica a invierii lui Iisus Hristos. De la inceputul Bisericii, slujirea episcopului, a preotului si diaconului au fost consacrate savirsirii tainelor si in chip deosebit a tainei Euharistiei, taina in care se exprima unitatea Bisericii locale. In liturghia episcopala, care este modelul celebrarii euharistice prin excelenta, toate slujirile bisericesti, si harismele personale ale unei Biserici locale, sint coordonate si recapitulate, participind astfel la preotia lui Hristos. In definitiv, Hristos este cel care convoaca si aduna Biserica in Duhul Sfint. Slujitorul ca si harismaticul nu-si indeplinesc slujba sau lucrarea lor decit in si prin Sfintul Duh care este Duhul preotiei vesnice activate a lui Hristos insusi.
In al treilea rind, prezenta si lucrarea Duhului Sfint au o dimensiune personala foarte accentuata
16. O intreaga teologie a persoanei s-a conturat, mai ales in perioada discutiilor despre natura energiilor divine, pe fondul pnevmatologiei ortodoxe. Potrivit unei distinctii pe care si-a insusit-o ecleziologia ortodoxa din ultima vreme iconomia Fiului se refera in mod special la restaurarea firii umane ca atare, in timp ce iconomia Duhului Sfint se refera la reconstituirea persoanei ca atare, a subiectului care detine natura umana restaurata. Cu alte cuvinte, taina mintuirii, adica acea comuniune ontologica dintre Dumnezeu si om, se realizeaza in posesiunea si experienta personala a umanitatii Indumnezeite a lui Iisus Hristos in Duhul Sfint
17. Asa se explica de ce tainele de initiere
joaca un rol important in viata crestinului. La Botez, firea umana este restabilita in identitatea si unitatea ei originara, "dupa chipul lui Dumnezeu". In taina Mirungerii, cel botezat este confirmat ca subiect constient de prezenta harului lui Dumnezeu in el, chemat sa exercite "harisma" sa proprie in comuniunea Bisericii. "Pecetea" darului Duhului Sfint este garantia persoanei, a unitatii si libertatii ei. Credinciosul devine, dupa expresia Parintilor Bisericii, pnevmatofor, purtator de Duh Sfint, adica "omul duhovnicesc" de care vorbeste Sfintul Apostol Pavel. Toata etica crestinului se angajeaza in aceasta directie: posesiunea Duhului Sfint ca sursa a unei vieti noi plina de libertate si raspundere in comuniune
18. De aceea obiectul rugaciunii particulare ca si al cultului comun il constituie venirea si reinnoirea Duhului-Sfint. Biserica invoca fara incetare trimiterea Duhului: "Sa vina Duhul Tau cel Sfint peste noi".
Duhul Sfint reconstituie nu numai integritatea firii si unitatea persoanei umane, ci si comuniunea persoanelor dupa modelul Sfintei Treimi. Duhul este creator de comuniune, Cel care aseaza persoanele fata in fata, in stare de dialog si de mijlocire reciproca
19. Avind ca model Taina impartasaniei, spiritualitatea ortodoxa se bazeaza pe acest schimb de daruri duhovnicesti inauntrul trupului eclezial. O comunitate crestina nu este deci o simpla adunare voluntara de indivizi izolati, ci o comuniune in Duhul Sfint, care nu amesteca persoanele, nici nu le separa, ci le distinge si le uneste, modelind astfel o spiritualitate euharistica si liturgica. Ar trebui sa fie repusa in valoare, pe plan teologic si practic, lucrarea Duhului Sfint in tainele de initiere, pe care Biserica Ortodoxa le-a savirsit impreuna si carora le-a dat o importanta pastorala majora. Pentru ca exista o coincidenta sacramentala profunda intre Botez, taina restaurarii firii umane, de unde aspectul ei antropologic, Mirungere, taina persoanei in comuniune, de unde aspectul ei sacerdotal si harismatic, si Euharistie, taina impartasirii cu umanitatea indumnezeita a lui Hristos, de unde aspectul ei eclezial.
In istoria Bisericii au aparut uneori curente si tendinte extreme, care au incercat sa modifice raportul dintre lucrarea Duhului Sfint in Biserica si institutiile ei sacramentale si canonice. De pilda, institutionalismul rigid si ritualismul impersonal, care golesc slujirile ierarhice de vibratia Duhului, care nu mai au nici o eficienta pastorala sau misionara si care impiedica innoirea vietii bisericesti. De asemenea, profetismul, care impinge Biserica sa rupa continuitatea cu traditia. si sa elimine structurile ei sacramentale de baza, sub pretextul ca in acest fel ea ar deveni mai dinamica. Astazi, o mare amploare a luat miscarea harismatica, de origine penticostalista, care, spre deosebire de trecut cind se organiza la periferia Bisericilor traditionale ca un curent separat, tinde sa se situeze inlauntrul acestor Biserici, ca un grup de innoire radicala si de inspiratie profetica.
Dar Ortodoxia a reusit sa evite si va trebui sa evite astfel de miscari extreme printr-o atitudine de concentrare pastorala si mobilitate misionara, in raport cu mediul cultural si social in care traieste. Dupa cum s-a vazut, lucrarea Duhului in Biserica nu se limiteaza exclusiv la harismele personale, ci se refera la tot ce tine de constitutia si viata comunitatii crestine ca atare, a carei continuitate apostolica trebuie dovedita. Tainele si institutiile canonice, viata liturgica si sacramentala in genaral, nu sint incompatibile cu misiunea si marturia Bisericii. Dimpotriva, ele ofera mediul in care poporul lui Dumnezeu este pregatit pentru misiune
20. Indeosebi, Liturghia ortodoxa constituie o structura de comuniune care imbina elementul sacramental si cel harismatic. Preotul trebuie sa respinga de aceea fenomenul de marginalizare, impingerea credinciosilor spre periferia vietii parohiale, fenomen exploatat de gruparile harismatice si eshatologice. El trebuie sa ofere oricarui credincios posibilitatea sa aiba locul sau propriu si sa exercite "harisma" sau slujba sa personala in interiorul comunitatii.
* Conferinta tinuta la Centrul Ecumenic de la Versoix (Elvetia), in cadrul saptamanii de rugaciune pentru unitatea crestina, 18 ianuarie 1978.
1. Justo L. Gonzales, A History of Christian Thought, vol. I, Abingdon Press, Nashville, 1970, p. 316-319.
2. Yves M., J. Congar, Chretiens desunis, Les Editions du Cerf, Paris, 1937, p. 362.
3. Basile de Cesaree, Sur le Saint-Esprit, trad. de Benoit Pruche, col. "Sources Chretiennes", nr. 17-bis, Les Editions du Cerf, 1968
4. Symeon le Nouveau Theologien, Traites theologiques et ethiques, tom. I, col. Sources chretiennes nr. 122, Les Editions du Cerf, Paris, 1966, p. 111-113.
5. Despre Duhul Sfint, cap. IX, trad. cit., p. 343.
6. F. J. Schierse, La Revelation de la Trinite
dans le Nouveau Testament, in "Mysterium Salutis. Dogmatique de l'histoire du salut", vol 5: Dieu et la revelation de la Trinite, Les Editions du Cerf, Paris, p. 158-169.
7. Irenee de Lyon, Demonstations de la Predication apostolique, trd. De L. M. Proidevaux, col. "Sources Chretiennes" nr 62, Les Editions du Cerf, Paris, 1971, cap. 99-100, p. 169-170.
8. Despre calauzirea Duhului Sfant, P.G. 102, p. 305-308; Vezi Olivier Clement, L'Essor du Christianisme Oriental, Presses Universitaires de France, Paris, 1964, cap. "La Mystagogie du Saint Esprit", p. 5-22.
9. Gregoire de Nazianze, Lettres Theologiques, trad. de Paul Gallay, Les Editions du Cerf, Paris, 1974, Scrisoarea 102, p. 71. Vezi si Cuvantarea IV despre Duhul Sfant, cap. 24, 33, P.G. 36, 164.
10. Johannes Behm, in "Theological Dictionary of the New Testaments", editat de Gerhard Friedrich, vol. V, Wm. B. Eerdmans, Grand Rapids, 1977, p. 800-814.
11. Nicolae Cabasilas, Explication de la Divine Liturgie, trad. de Severin Salaville, Les Editions du Cerf, Paris, 1967, p. 381.
12. Irineu de Lyon, Expunerea traditiei apostolice, trad. cit., p. 96.
13. Nicholas Cabasilas, The Life in Christ, trad. de Carmino J. de Cantanzaro, St. Vladimir's Seminary Press, 1974, p. 106-107.
14. Despre Duhul Sfant, cap. XII, trad. cit., p. 347.
15. S. Jean Damascene, Homelies sur la Nativite et la Dormition, Les Editions du Cerf, Paris, 1961, trad. de Pierre Voulet, p. 61, 75.
16. Paul Evdokimov, Presence de l'Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Les Editions du Cerf, Paris, p. 94-95.
17. Cyrile d'Alexandrie, Deux dialogues christologiques, trad. de G. M. Durand, Les Editions du Cerf, Paris, p. 257, 279.
18. Diadoque de Photice, Oeuvres spirituelles, trad. de Edouard des Places, Les Editions du Cerf, Paris, 1966, p. 149-151.
19. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, La centralite du Christ dans la theologie, dans la spiritualite et dans la mission orthodoxe, in "Contacts" vol. XXVII, nr. 92, 1975, p. 454.
20. Prof. Ion Bria, Orthodoxie. Culte et liturgie, in "Le Christianisme au XX-eme siecle", nr. 36, sept. 1977, p.11.
