INVATATURA ORTODOXA DESPRE DUMNEZEU - SFANTA TREIME
SFINTA TREIME - "Asadar, in primul loc, sa fie pusa ca temelie in sufletul vostru, dogma despre Dumnezeu", indeamna Sfintul Chiril al Ierusalimului, pe cei care se pregateau sa devina crestini prin Taina Botezului 1.Intr-adevar, credinta in Dumnezeu-Sfinta Treime constituie invatatura fumdamentala si specifica a Bisericii Crestine. Crezul ortodox niceo-constantinopolitan, in care se rezuma traditia Bisericii apostolice si patristice, are in centrul lui marturisirea ca Dumnezeu este Unul in fiinta Sa dumnezeiasca si intreit in persoanele Sale: "Cred intr-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul... Cred in unul Domn Isus Hristos... Cred In Duhul Sfint". Orice rugaciune crestina, lauda, taina sau slujba bisericeasca incepe si sfirseste cu invocarea Sfintei Treimi: "In numele
Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh"... "Ca Tie se cuvine toata marirea, cinstea si inchinarea, Tatalui si Fiului si Sfintului Duh".
Credinta intr-un singur Dumnezeu personal - monoteismul - este invatatura principala care s-a descoperit in Vechiul Testament (Iesire XX, 2-3; Deut.VI, 4; Isaia XLIII, 10-11) si care s-a pastrat si in Noul Testament (Marcu XII, 29; Ioan XVII, 3). Existenta lui Dumnezeu, ca fiinta creatoare a intregului univers si prezenta in creatia Sa, este afirmata chiar in primul verset al Sfintei Scripturi: "La inceput, Dumnezeu a facut cerul si pamintul" (Fac.I, 1). Dumnezeu exista prin Sine, fiind insasi existenta cea adevarata si proprie
: "Eu sint Cel ce sint" (Iesire III, 14). Firea si suflarea intreaga exista si se mentine in existenta, prin puterea si atotprezenta lui Dumnezeu: "Nu umplu eu, oare, cerul si pamintul?" (Ieremia XXIII, 24). De aceea, cel ce priveste creatia cu ochii credintei, vede in ea urmele prezentei lui Dumnezeu: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea miinilor Lui o vesteste taria" (Ps.XVIII, 1-2).
Descoperirea personala a lui Dumnezeu s-a exprimat in istoria Vechiului Testament, mai ales, prin "legamintele" pe care Dumnezeu le-a incheiat cu poporul Israel (cf.Facere XVII, 2).
Astfel Dumnezeul tuturor devine parintele unui popor: "Am sa va primesc sa-Mi fiti popor, iar Eu sa fiu Dumnezeul vostru" (Iesire VI, 7).
In perioada Vechiului Testament, Dumnezeu s-a descoperit si ca treime de persoane, dar intr-un mod indirect
si neclar, deoarece aceasta era perioada de pregatire a mintuirii. Totusi, exista unele marturii care se refera la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pilda: expresia "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facere I, 26); cintarea intreita "Sfint, Sfint, Sfint este Domnul Savaot" (Isaia VI, 3; Apoc.IV, 8); aparitia celor trei tineri, la stejarul Mamvri, carora Avraam le-a adus daruri si inchinare (Fa s-a descoperit si ca treime de persoane, dar intr-un mod indirect si neclar, deoarece aceasta era perioada de pregatire a mintuirii. Totusi, exista unele marturii care se refera la persoanele Sfintei Treimi, cum ar fi de pilda: expresia "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra" (Facere I, 26); cintarea intreita "Sfint, Sfint, Sfint este Domnul Savaot" (Isaia VI, 3; Apoc.IV, 8); aparitia celor trei tineri, la stejarul Mamvri, carora Avraam le-a adus daruri si inchinare (Facere XVIII, 1-2). De asemenea, exista unele referiri la Cuvintul lui Dumnezeu (Ps.CVI, 20; CXVIII, 89) si la Duhul lui Dumnezeu (Ps.XXXII, 6; CIII, 30-31; Iov XXXIII, 4).
In Noul Testament, credinta intr-un singur Dumnezeu in trei persoane este pe deplin descoperita de insusi Fiul lui Dumnezeu, in viata si slujirea caruia noi am cunoscut taina Sfintei Treimi. De pilda, la Botezul Mintuitorului in Iordan sint prezente in mod real toate cele trei persoane: Tatal, care intareste prin glasul Sau din ceruri ca: " Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit"; Duhul Sfint, Care, in chip de porumbel, s-a pogorit peste Iisus; Fiul, Care, desi fara de pacat, primeste sa fie botezat de la Ioan "ca sa se implineasca toata dreptatea" (Matei III, 16-17).
Evangheliile au pastrat numeroase texte in care se vorbeste despre cele trei persoane ale lui Dumnezeu, fie in mod deosebit, fie la un loc. Tatal si Fiul sint amintiti deosesbit in versetul: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata. Fiul Cel Unul-Nascut, care este in sinul Tatalui, Acela l-a facut cunoscut" (Ioan I, 18). Despre Duhul Sfint, Iisus spune: "Iar cind va veni Mingiietorul, pe care Eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul adevarului, care de la Tatal purcede, Acela va marturisi despre Mine" (Ioan XV, 26). Inainte de inaltarea Sa la cer, Iisus Hristos porunceste ucenicilor Sai sa mearga la propovaduire si sa boteze, in numele Sfintei Treimi, pe cei ce vor crede: "Mergind, invatati toate neamurile, botezindu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh" (Matei XXVIII, 19).
In propovaduirea Apostolilor, credinta in Dumnezeu-Sfinta Treime, este, de asemenea, marturisita in mod clar. In predica sa, din ziua Cincizecimii, Sfintul Apostol Petru spune: "Dumnezeu a inviat pe acest Iisus, Caruia noi toti sintem martori. Deci, inaltindu-se prin dreapta lui Dumnezeu si primind de la Tatal fagaduinta Duhului Sfint, l-a revarsat pe acesta, cum vedeti si auziti voi acum" (Fapte II, 32-33). Sfintul Apostol Pavel adreseaza corintenilor o salutare in numele Sfintei Treimi: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu si impartasirea Sfintului Duh sa fie cu voi toti" (II Cor.XIII, 13).
Acelasi Dumnezeu, care a vorbit in Vechiul Testament, s-a descoperit ca Treime in Noul Testament. Caci "exista un singur Dumnezeu " (Fapte III, 30) si Dumnezeu pe care il adora crestinii, "Tatal Dumnezeului nostru Iisus Hristos" (Efes. III, 14; II Cor. I, 3), este Dumnezeul lui Avraam si a lui Isaac si al lui Iacob, Dumnezeul parintilor poporului lui Israel" (Fapte III, 30; VII, 32; cf. si Iesire III, 6).
Invatatura despre Dumnezeu cel unic in fiinta si intreit in persoane s-a inchegat destul de timpuriu si apare in simbolurile de credinta din secolul al II-lea (Teofil al Antiohiei). Dar intrucit s-au ivit unele neclaritati si neintelegeri in ce priveste taina unitatii persoanelor Sfintei Treimi, Biserica Ortodoxa, fie pe calea Sinoadelor Ecumenice, fie pe cea a sinoadelor locale, s-a pronuntat cu autoritate in ce priveste invatatura despre deofiintimea si egalitatea celor trei persoane in Dumnezeu cel Unic. Un rol de mare importanta in precizarea dogmei Sfintei Treimi au avut Sfintii Parinti Atanasie cel Mare, Chiril al Alexandriei, Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama si altii.
Potrivit invataturii ortodoxe, Dumnezeu este unul in fiinta Sa si subzista intreit in ipostasele Sale. Dumnezeirea nu este o fire compusa din trei ipostase, ci o singura fiinta in trei ipostase desavirsite 2. De aceea, "Cind zic Dumnezeu, inteleg Tatal, Fiul si Duhul Sfint" spune Sfintul Grigorie de Nazianz 3. In Dumnezeu exista o singura fiinta, o singura vointa si o singura lucrare. Fiinta dumnezeiasca formeaza o unitate desavirsita, dar ea nu se limiteaza si nu se inchide intr-o singura persoana. Desi fiinteaza in mod unitar, Dumnezeirea are un mod de subzistenta treimic. Tatal, Fiul si Duhul Sfint au persoana lor proprie si in fiecare persoana subzista una si aceeasi fire dumnezeiasca in mod deplin. Dumnezeu este deofiinta, are un principiu unic al firii si existentei si este contemplat in Treime. Cele trei persoane exista una in alta, si tot ce se atribuie uneia, se atribuie si celeilalte. Prin urmare, in Dumnezeu exista o singura fiinta si aceeasi fiinta neimpartita si trei persoane deosebite, deofiinta si egale. Dumnezeirea fiinteaza unitar si subzista treimic. De aceea, cind spunem Sfinta Treime, ne gindim la unirea celor trei persoane in care fiinteaza Dumnezeu cel unic dupa fiinta, vointa si lucrarea Sa. Dumnezeu este unul in trei, adica intr-o singura Dumnezeire in trei ipostase.
Dogma Sfintei Treimi cuprinde nu numai marturisirea despre unitatea fiintei, despre deofiintimea si egalitatea celor trei ipostase, ci si invatatura despre insusirile fiecarei persoane, adica ce este propriu unei persoane si o face distincta de celelalte. Sfintii Parinti incata ca taina Sfintei Treimi consta in modul de a exista al unei persoane in alta si din alta, sau in relatiile de origine si legaturile dintre persoane. Din acest punct de vedere, se pot distinge: nenasterea, sau existenta de sine, ca mod de a fi personal al Tatalui (Efes. III, 14-15); nasterea Fiului din Tatal din vesnicie (Ioan I, 14, 18) si purcederea Duhului Sfint din Tatal din vesnicie (Ioan XV, 26), precum si intruparea Fiului la "plinirea vremii" de la Duhul Sfint si din Fecioara Maria
(Luca I, 35) si trimiterea Sfintului Duh de catre Fiul in timp (Ioan XV, 26).
Exista un Dumnezeu pentru ca exista un Tata care este cauza, izvorul Dumnezeirii si unitatii celor trei persoane. Tatal este nenascut si nepurces, dar naste din veci pe Duhul Sfint. Fiul este nascut din veci de Tatal, fiind "stralucirea slavei si chipul fiintei lui Dumnezeu" (Evrei I, 3). La "plinirea vremii" (Gal.IV, 4), "Cuvintul trup s-a facut" (Ioan I, 14), prin conlucrarea Sfintului Duh. Duhul Sfint purcede, din veci, din Tatal si este trimis, in timp, de catre Fiul (Ioan XV, 26), ca sa impartaseasca harul divin (Fapte XI, 38). Duhul Sfint are propria Sa persoana si lucreaza prin propria Sa putere dumnezeiasca. El participa la intruparea Fiului si se pogoara asupra Acestuia, la Botez, daruit de catre Tatal. La Cincizecime, Duhul intemeiaza Biserica pe care o calauzeste spre tot adevarul si o fereste de greseli (Ioan XIV, 26).
Nasterea dupa trup a Fiului prin participarea Duhului Sfint si trimiterea in timp a Sfintului Duh de catre Fiul nu strica unitatea vesnica a celor trei persoane dumnezeiesti. Prin urmare, Tatal, Fiul si Sfintul Duh sint deofiinta si egali intre ei (Ioan XVIII, 21), deosebindu-se dupa modul lor de existenta: Tatal este nenascut si nepurces, Fiul este nascut din veci din Tatal si se intrupeaza prin conlucrarea Sfintului Duh, iar Sfintul Duh este purces din veci din Tatal si trimis in timp de catre Fiul 4.
Dumnezeu este fiinta personala, atotprezenta, care are existenta de Sine si care se manifesta in afara fiintei Sale, impartasind viata si puterea Sa indumnezeietoare. Sfintul Grigorie Palama (1359) a facut distinctie intre fiinta sau esenta lui Dumnezeu, adica firea dumnezeiasca necreata, neschimbatoare, necuprinsa si negraita, care depaseste tot ceea ce este creat, si energiile divine necreate, adica lucrarile prin care Dumnezeu se lasa impartasit si indumnezeieste. Invatatura despre energiile divine necreate constituie o caracteristica a Ortodoxiei si ea sta la temelia credintei in caracterul personal a lui Dumnezeu, in indumnezeirea omului si in transfigurarea creatiei. In gindirea ortodoxa, harul este inteles anume ca energie dumnezeiasca, personala, necreata, prin care credinciosul devine "partas al firii dumnezeiesti" (II Petru I, 4).
Dupa fiinta Sa vesnica, Dumnezeu este necuprins, nevazut si de negrait. In fiinta Sa negraita, Dumnezeu este inaccesibil: "Moise n-a vazut fata lui Dumnezeu" (Iesire XXXIII, 23), iar Sfintul Ioan Evanghelistul spune: "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata" (Ioan I, 18). Vorbirea despre Dumnezeu are anumite limite, deoarece fiinta Sa de nepatruns nu poate sa fie exprimata in cuvintele noastre omenesti 5 , sau in comparatie cu celelalte existente 6 . Dar el nu este un Dumnezeu "necunoscut", pentru ca El are un nume (Isaia XLV, 15), care exprima caracterul Sau personal, iar, prin energiile Sale necreate, El se pogoara si intra in comuniune cu credinciosul, prin creatie, prin pronie, prin lucrarea de mintuire. Sfinta Scriptura foloseste adesea, pentru a descrie lucrarile lui Dumnezeu in afara de fiinta Sa, insusiri imprumutate de la oameni. Dar nu trebuie sa atribuim lui Dumnezeu ceea ce ne apartine noua si sa ne formam astfel o imagine falsa despre El. Orice reprezentare sau imagine despre Dumnezeu care l-ar identifica cu firea creata este o idolatrie.
Energiile sau lucrarile dumnezeiesti necreate exprima insusiri sau atribute proprii lui Dumnezeu. Pentru a exprima aceste insusiri, unele cuvinte sau nume sint alese chiar de Dumnezeu, ca de pilda: duh, bun, iubire, sfint, vesnic, mintuire, iar altele sint alese de Biserica: treime, persoana, deofiinta.
Astfel, Dumnezeu este Duh (Ioan IV, 24), adica fiinta vie, personala, netrupeasca si nemateriala, care este insasi viata noatra si care impartaseste sufletul vietii noastre: "Caci in El traim si ne miscam si sintem" (Fapte XVII, 28). Iisus Hristos insusi marturiseste ca: "Dumnezeu este Duh si cei care I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si adevar" (Ioan IV, 24). El este "Dumnezeu cel viu" (Ieremia X, 10), principiul vesnic si forta vietii, cel care tine in existenta toata suflarea: "Lua-vei duhul lor si se vor sfirsi si in tarina se vor intoarce. Trimite-vei duhul tau si se vor zidi si vei innoi fata pamintului" (Ps. CIII, 30-31).
Dumnezeu nu primeste existenta din afara, nu o are prin participare, de aceea fiinta Sa, nefiind adusa la existenta din neexistenta, nu are nimic contrar. "Pe cit de departe sint cerurile de la pamint, asa de departe sint caile mele de caile voastre si cugetele mele de cugetele voastre" (Isaia LV, 9). Desi este creatorul lui, Dumnezeu este absolut diferit dupa fiinta Sa spirituala de om, care este compus din trup si suflet creat. "Eu sint Dumnezeu atotputernic si nu sint om" (Oseea XI, 9). "Dumnezeu nu-i ca omul" (Numeri XXIII, 19). In raport cu fiintele si fapturile, El este "Celalalt", care nu are nici o asemanare: "Cu cine veti asemana voi pe cel preaputernic si unde veti gasi altul asemenea lui... Cu cine ma asemanati voi ca sa fiu asemenea", zice Sfintul (Isaia XL, 18 si 25).
Dumnezeu este vesnic, atotprezent si atotputernic. Vesnicia lui Dumnezeu arata ca El nu are nici inceput sau origine si nici un sfirsit al existentei Sale in timp. El este "inceputul" vesnic (Facere I, 1; Ioan I,1). "Cel dintii si cel de pe urma" (Isaia XLI, 4; XLIV, 6). Dumnezeu este mai presus chiar decit vesnicia. In raport cu fiintele si lucrurile create, Dumnezeu nu este circumscris in timp si spatiu. El este in toate si in afara de toate 7 , nefiind supus legilor firii si devenirii; "Dumnezeu, care a facut lumea si toate cele ce sint in ea. Acesta fiind Domnul cerului si al pamintului nu locuieste in temple facute de miini" (Fapte XVII, 24). Prin voia Sa, Dumnezeu Atottiitorul creeaza, in afara de El, lumea si, odata cu aceasta, miscarea si timpul. Existenta noastra istorica este inserata in existenta vesnica a lui Dumnezeu. "Dimnul este numele Lui" (Amos IX, 6), de aceea nimeni nu se poate ascunde de fata Lui: "Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta, unde voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu acolo esti. De ma voi pogori in iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii, si acolo mina Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta" (Ps.CXXXVIII, 7-10; cf. Ieremia XXIII, 24).
Daca adincul fiintei Sale nu poate fi patruns, totusi noi putem cunoaste "cele din jurul Lui". Sfintul Apostol Pavel spune ca noi putem intrezari cu mintea pe Dumnezeu din lucrarile Sale (Romani I, 20). Asadar, creatia, providenta sint caile prin care cunoastem, ca prin niste oglinzi si in parte, existenta si insusirile lui Dumnezeu.
Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8, 16). Dumnezeu este in fiinta Sa dumnezeiasca si vesnica iubirea insasi 8 . In cuvintele: "Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV, 8, 16), Sfintul Apostol Ioan rezuma toata revelatia Noului Testament. Iubirea este insusi numele lui Dumnezeu: "Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, indelung-rabdator, plin de indurare si de dreptate" (Iesire XXXIV, 6). Iubirea arata gradul in care Dumnezeu si-a descoperit propria Sa intimitate, arata adincul comuniunii Sale cu noi. De aceea, din partea crestinilor, iubirea este starea de a fi unit cu Dumnezeu in cea mai desavirsita apropiere personala.
Numai un Dumnezeu care este in sine iubire suprema si vesnica subzista ca Treime. Iubirea este cea care pastreaza in Dumnezeu unitatea de fiinta si treimea persoanelor. Tatal spune: "Acesta este Fiul Meu cel iubit" (Marcu IX, 7), iar Fiul spune: "Dar ca sa cunoasca lumea ca Eu iubesc pe Tatal si precum Tatal mi-a poruncit, asa fac" (Ioan XIV, 31).
Dumnezeu este fiinta personala, vie, atotprezenta, care iradiaza iubire, de aceea energiile dumnezeiesti sint energii ale iubirii. Toate insusirile si lucrarile lui Dumnezeu "in afara" sint insusiri si lucrari ale iubirii: intruparea si rasumpararea au ca mobil
iubirea lui Dumnezeu fata de om: "Dumnezeu asa a iubit lumea, incit pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat, ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan III, 16). Jertfa ispasitoare a lui Hristos are ca principiu iubirea, si puterea ei vine din iubire: "Dumnezeu invedereaza dragostea lui fata de noi prin aceea ca, pentru noi, Hristos a murit, cind noi eram inca pacatosi" (Rom. V, 8). In Iisus Hristos este prezenta insasi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni (Tit III, 4). Vointa lui Dumnezeu este concentrata in legea iubirii (Marcu XVII, 29-31). Iubirea lui Dumnezeu, manifestat in Iisus Hristos, constituie forta de coeziune a Bisericii: "Ca sint incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapinirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici inaltimea, nici adincul, si nici o alta faptura nu va putea sa ne desparta pe noi de dragostea lui Dumnezeu aratata intru Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani VIII, 38-39).
Iubirea lui Dumnezeu se arata in Sfintenia, bunatatea si dreptatea Sa (Ps. XCIX, 3). Sfintenia lui Dumnezeu (Amos IV, 2) inseamna ca Dumnezeu este telul absolut si desavirsit al vietii noastre: "Fiti sfinti, ca Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sint sfint" (Levitic XIX, 2; XX, 7). Dumnezeu are un "nume sfint" (Levitic XX, 3; Amos II, 7), pe care ingerii il lauda in ceruri: "Sfint, Sfint, Sfint este Domnul Savaot, plin este tot pamintul de marirea Lui" (Isaia VI, 3). El este nu numai culmea si modelul desavirsirii crestinului: "Fiti, dar, desavirsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavirsit este" (Matei V, 48), ci si "Cel care sfinteste" (Evrei II, 11).
Bunatatea lui Dumnezeu inseamna generozitatea cu care "Parintele indurarilor si Dumnezeul a toata mingiierea" (II Cor. I, 3), impartaseste darurile Sale altora pentru a se bucura si acestia de ele, caci "Toata darea cea buna si tot darul desavirsit de sus este, pogorindu-se de la Parintele luminilor, la care nu este schimbare sau umbra de mutare" (Iacob I, 17). El are "bogatia harului" (Efes.I, 9), de care s-a "saracit" dindu-ne-o noua in dar: "Caci cunoasteti harul Domnului nostru Iisus Hristos, ca El, bogat fiind, pentru voi a saracit, ca voi, cu saracia Lui, sa va imbogatiti" (II Cor. VIII, 9).
Dreptatea lui Dumnezeu inseamna nu numai milostivirea Sa fata de cel in nevoie: "Ca a izbavit pe sarac din mina celui puternic si pe sarmanul care nu avea ajutor" (Ps. LXXI, 12), ci si ca El rasplateste ascultarea: "Domnul iubeste pe cei drepti" (Ps. CXLV, 18) si pedepseste neascultarea: "Orice calcare de porunca si orice neascultare si-a primit rasplatire" (Evrei II, 2; cf. II Timotei IV, 14).
Religia crestina inseamna comuniunea spirituala, libera si personala cu Dumnezeu-Sfinta Treime, care se realizeaza prin puterea harului dumnezeiesc, impartasit prin Sfintele Taine si insusit prin credinta, nadejde si iubire. De aceea, in actul sau de credinta, crestinul trebuie sa marturiseasca deodata toate persoanele Sfintei Treimi: "Oricine tagaduieste pe Fiul nu mai are nici pe Tatal, si cine marturiseste pe Fiul are si pe Tatal" (I Ioan, 23). Crestinul participa prin har la viata Sfintei Treimi: "In ziua aceea, veti cunoaste ca Eu sint intru Tatal Meu si voi in Mine si Eu in voi" (Ioan XVI, 20).
Tatal trimite pe Fiul ca sa ne daruiasca mintuirea, iar Fiul ne ridica la Tatal prin Duhul Sfint. Noi am cunoscut taina Sfintei Treimi prin Fiul, de aceea, cine a vazut pe Fiul, a vazut pe Tatal (Ioan XIV, 9). Prin Fiul noi ajungem la Tatal: "Nimeni nu vine la Tatal Meu decit prin Mine" (Ioan XIV, 6). Dar noi cunoastem pe Fiul prin Duhul Sfint, de aceea nimeni nu se poate apropia de Fiul decit prin Duhul Sfint (I Cor. XII, 3). Noi iubim pe Tatal prin Fiul, iar pe Fiul prin Duhul Sau, sau noi devenim fii ai Tatalui, dupa har, prin Fiul sau dupa fire, cu care ne unim prin Duhul Sfint. In acest sens, Sfintul Apostol Pavel spune ca "Avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus Hristos" si ca "Iubirea lui Dumnezeu s-a revarsat in inimile noastre prin Duhul Sfint, cel daruit noua" (Romani V, 1 si 5).
Invatatura despre Sfinta Treime are o insemnatate deosebita pentru viata duhovniceasca a credinciosilor. Caci asa cum persoanele Sfintei Treimi exista una in si din alta, intr-o unitate fiintiala, tot asa si crestinii formeaza o comuniune spirituala de credinta, nadejde si iubire in Dumnezeu. Biserica este o unitate de fiinta si o comuniune de viata dupa chipul Sfintei Treimi (Ioan XVII, 22).
Comuniunea credinciosului cu Dumnezeu se exprima in cult sau adorare, care este cel mai important act al religiei crestine. Adorarea inseamna consacrarea intregii fiinte a lui Dumnezeu, supunerea totala fata de vointa Sa, spre lauda si slava Sa (Efes. I, 6, 12, 14). Adorarea se cuvine Sfintei Treimi si fiecarei persoane dumnezeiesti in parte: "Pentru aceasta, imi plec genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos" (Efeseni III, 14). Ea se exteriorizeaza in acte de cult, cuvinte, imne, ingenunchieri, metani, ofrande, fapte de binefacere. Dintre toate acestea, Liturghia constituie inima
intregului cult crestin, in care credinciosul traieste comuniunea cu Dumnezeu-Sfinta Treime: "Sa ne iubim unii pe altii, ca intr-un gind sa marturisim: pe Tatal, pe Fiul si pe Duhul Sfint".
Activitatea "in afara" a lui Dumnezeu constituie o lucrare comuna, dar ea a fost impartita intre cele trei persoane. Exista lucrari care privesc in mod special pe una din persoanele Sfintei Treimi: Tatal - creatia si providenta; Fiul - intruparea, mintuirea si judecata, Sfintul Duh - Biserica si Tainele. Despre lucrarile persoanelor Sfintei Treimi in iconomia mintuirii, Sfintul Apostol Pavel spune: "Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu-Tatal si impartasirea Sfintului Duh" (II Cor. XIII, 13). Aceasta nu inseamna ca persoanele Sfintei Treimi lucreaza separat. In Biserica ortodoxa, in orice lucrare sint prezente si participa toate cele trei persoane. Astfel, la creatie, vointa Tatalui este cauza aducerii in existenta a lumii, Fiul ia parte ca Cuvintul creator, iar Duhul Sfint ca principiu al vietii, asa cum afirma Psalmistul: "Cu cuvintul Domnului cerurile s-au intarit si cu duhul gurii lui toata puterea lor" (Ps. XXXII, 8).
Adaugam aici un cuvint al Sfintului Vasile cel Mare despre persoanele Sfintei Treimi: Tatal: inceputul tuturor, cauza existentei pentru toate cite exista, radacina tuturor celor ce vietuiesc. De la El a venit izvorul vietii, intelepciunea, puterea, chipul cel neschimbator al nevazutului Dumnezeu, Fiul, Carele din Tatal s-a nascut, Cuvintul cel viu, Carele este Dumnezeu si Carele este la Dumnezeu, iar nu venit sau adaugat din alta parte, Cel ce este mai inainte de veci, iar nu dobindit mai pe urma, Fiu, iar nu creatura, facator, iar nu faptura, creator, iar nu creat, Carele este toate cite este Tatal. Cind am rostit cuvintul "Fiu", am rostit si cuvintul "Tatal". Tu, crestine, sa-mi respecti atributele acestea. Asadar, Fiul, raminind in ceea ce este El - in ceea ce priveste atributele Sale - toate este cite este Tatal, conform glasului Domnului Insusi, Care a spus: "Toate cite are Tatal sint ale Mele". Intr-adevar, cite i se adscriu - ca atribute - prototipului model, toate sint ale chipului prototipului. "Caci noi am vazut - zice Evanghelistul - slava Lui, slava ca a Unuia nascut din Tatal", adica dintre minunile care I-au fost date Lui, nici una nu I s-a dat dintr-un sentiment de darnicie sau din indatorire, ci I s-au dat, pentru ca Fiul poseda vrednicia - maiestatea - dumnezeirii parintesti, din partasia cea dupa natura cu Tatal. Faptul de "a primi" este ceva comun si cu privire la creatura, dar notiunea de "a poseda" sau " a avea" dupa natura - in chip firesc - este proprie numai pentru cel ce s-a nascut. Asadar, ca Fiu, in mod natural
, poseda cele ale Tatalui, iar pe de alta parte, ca Unul nascut, pe toate - ale Tatalui - le cuprinde intru Sine, fiindca nimic nu are de impartit cu altcineva. Prin urmare, din insasi denumirea de "Fiu", noi invatam ca El este partas la natura - firea - Tatalui, iar nu creat dintr-o porunca formala; invatam ca El a stralucit pururea din fiinta divina, fiind impreuna cu Tatal in eternitate, fiind egal in putere, egal intru slava. Si ce altceva este El, decit pecete - sigiliu - si chip, care Il arata pe Tatal intreg intru El (Fiul)? Toate cite ti se povestesc tie, crestine, dupa aceea, rezultind din alcatuirea trupeasca a Fiului, Care a savirsti mintuirea oamenilor, mintuire pe care ne-a dovedit-o limpede prin trupul Sau real, si anume: expresiile ca El "a fost trimis" si ca "nimic nu poate sa faca de la Sine" si ca "a primit porunca" si, toate cite mai sint de felul acesta, sa nu-ti creeze cumva porniri dusmanoase, spre micsorarea dumnezeirii Celui Unuia nascut. Tu observa ca, daca El a consimtit sa se umileasca din cauza neputintei tale omenesti, nicidecum nu era indatorat sa savirseasca micsorarea maretiei Celui puternic. Tu sa intelegi, insa, notiunea de natura sau fire, intr-un mod vrednic de Dumnezeu, dar totodata primeste cu buna judecata intelesul cuvintelor cu privire la cele mai de umilinta ale Fiului... ".
"Sfintul Duh este acolo unde este Fiul si acolo unde este Tatal si va vedea totodata ca El Insusi poseda toate atributele Lor in mod consubstantial, dupa natura: bunatatea, dreptatea, sfintenia, viata. Noi stim ca Sfinta Scriptura spune: "Duhul Tau Cel bun" si iarasi, "Duhul Cel drept", si din nou "Duhul cel sfint", iar Apostolul zice: "Legea Duhului vietii". Nimic din aceste atribute nu-I este adaugat Sfintului Duh de afara, nici nu I-a venit mai tirziu, ca ceva neasteptat, ci asa precum actiunea de a incalzi nu se poate desparti de foc, precum actiunea de a lumina nu se poate desparti de lumina, tot asa nu pot fi despartite de Sfintul Duh atributele de a sfinti, de a da viata, de bunatate, de dreptate. Asadar, acolo este situat Sfintul Duh, acolo, in natura sau firea fericita, nefiind numarat cu o multime - de persoane -, ci fiind contemplat in Treime, fiind enuntat ca unitate - ca persoana unica - iar nu inteles ca fiind o impreunare de mai multi - intr-o ceata. Precum Tatal Unul este, si Fiul Unul este si tot asa, si Sfintul Duh Unul este 9 .
DUMNEZEU - TATAL. - Cea dintii persoana a Sfintei Treimi este Dumnezeu-Tatal, despre care Simbolul de Credinta spune: "Cred intru Unul Dumnezeu Tatal, atottiitorul, facatorul cerului si al pamintului, al celor vazute si nevazute" (Art.1).
Dumnezeu-Tatal este inceputul tuturor fapturilor, cauza existentei a tot ceea ce exista. El este nenascut si nepurces, si din fiinta Sa naste din veci pe Fiul si purcede din veci pe Duhul Sfint. El este Tatal Fiului, al Unuia-Nascut din Tatal: "Tatal Meu esti Tu, Dumnezeul Meu si sprijinitorul mintuirii mele" (Ps. LXXXVIII, 26). Iisus Hristos recunoaste ca Dumnezeu este Tatal Sau, dupa firea dumnezeiasca si din totdeauna, ca El vine de la Tatal si savirseste lucrurile Acestuia (Ioan I, 14). Iisus Hristos a marturisit de asemenea ca Tatal Sau este si Tatal nostru: "Ma voi sui la Tatal Meu si Tatal vostru si la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru" (Ioan XX, 17). Dar aceasta nu din cauza nasterii, ci din pricina harului. Dumnezeu-Tatal ne cheama, prin Fiul Sau, la starea de fii dupa har.
Prin cuvintele "Tatal nostru" (Matei VI, 9) marturisim ca Dumnezeu este originea existentei noastre, nu numai a mea, ci a tuturor credinciosilor. Dar noi am capatat starea de fii dupa har ai lui Dumnezeu in Iisus Hristos. In si prin Fiul, noi primim puterea care intretine si modeleaza comuniunea noastra cu Dumnezeu. Noi participam la viata divina, prin comuniunea personala cu Tatal prin Fiul (I Ioan I, 3) in Duhul Sfint (II Cor. XIII, 13).
Dumnezeu-Tatal este numit "Ziditorul a toate" (Efes. III, 9), "Facatorul cerului si al pamintului". Lui i se atribuie creatia , adica actiunea de a crea "din nimic" tot ceea ce exista, precum si pronia, adica lucrarea prin care Dumnezeu poarta de grija si conduce Biserica si credinciosul spre scopul Sau.
Invatatura despre actul creatiei nu poate fi explicata pe deplin, deoarece, dupa cum spun Sfintii Parinti, aducerea in existenta a lumii in afara de Dumnezeu ramine o taina. Cartea Facerii, in care se descrie istoria creatiei, arata ce Dumnezeu creeaza din vointa Sa si prin atotputernicia Sa, exprimate prin cuvintul Sau creator: "Si a zis Dumnezeu: "Sa fie lumina!" Si a fost lumina (Facere I, 3). Dumnezeu aduce lumea in existenta din nefiinta (II Macabei VII, 28). Adica creatia nu este o emanatie din Dumnezeire si nici nu are un principiu propriu coetern cu Dumnezeu. Creatia este o actiune libera a lui Dumnezeu, deoarece vointa lui Dumnezeu este o energie creatoare. Existenta a luat forma vazuta prin Cuvintul Sau creator (II Petru III, 5, 7).
In virtutea transcendentei Lui, intre Dumnezeu si creatie exista o deosebire de substanta, ontologica, dar, prin energiile Sale creatoare si proniatoare, "Cele nevazute ale Lui, adica vesnica Lui putere si dumnezeire, se vad de la facerea lumii, intelegindu-se din fapturi" (Rom. I, 20).
"La inceput Dumnezeu a facut cerul si pamintul" (Facere I, 1). Prin expresia "cerul", se intelege, aici, lumea fiintelor spirituale, nevazute, ingerii. Ingerii sint duhuri create, netrupesti, nevazute, nemuritoare, care lauda pe Dumnezeu in ceruri (Matei XVIII, 10) si care indeplinesc diverse
misiuni privind providenta dumnezeiasca si lucrarea de mintuire (Matei IV, 11). Ingerii sint ocrotitorii neamurilor (Daniel X, 13), ei au vestit Nasterea Domnului (Matei I, 20) si fiecare credincios are ca pazitor si sfetnic, un inger bun (Matei XVIII, 10). Ingerii vor anunta ziua invierii si judecata viitoare, la a doua venire a Domnului (I Tes. IV, 16). Dionisie Pseudo-Areopagitul (c.500) imparte lumea ingerilor in noua cete: serafimii, heruvimii, tronurile, stapiniile, virtutile, puterile, incepatoriile, arhanghelii si ingerii.
Sfinta Scriptura vorbeste si despre ingeri rai, diavoli, demoni sau satane. Acestia au cazut, ispitind pe Dumnezeu din mindrie: "Am vazut pe satana ca un fulger cazind din cer" (Luca X, 18). Ei sint pedepsiti pentru vesnicie: "Iar pe ingerii care nu si-au pazit vrednicia, ci au parasit locasul lor, i-a pus la pastrare sub intuneric, in lanturi vesnice, spre judecata de apoi" (Iuda 9). Diavolul este spiritul raului si al nelegiuirii, potrivnic lui Dumnezeu si omului, duhul cel viclean care indeamna la necredinta si la neascultare fata de Dumnezeu (Iezechil XXVIII, 15-17). El este pricinuitorul pacatului (I Ioan III, 8). Dumnezeu are putere si asupra diavolului: "Doamne, Doamne, si demonii ni se supun in numele Tau" (Luca X, 17). Ispitirea crestinului de catre diavol trebuie refuzata, prin intarirea in virtute si prin rugaciune. Sfintul Chiril al Ierusalimului spune ca diavolul ispiteste pe toti, dar nu are putere peste cei care nu-l asculta (Cateheza II). Mintuitorul, care a fost ispitit de duhul rau inainte de propovaduire (Matei IV, 1-11), ne indeamna sa refuzam orice conlucrare cu spiritul cel potrivnic lui Dumnezeu: "Mergi inapoia Mea, satano" (Matei IV, 10) si sa ne rugam Tatalui: "Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau" (Matei VI, 13).
In vorbirea biblica, "cerul" nu inseamna numai o parte a spatiului (Fac. I, 1; Matei XXIV, 35), ci mai ales starea de apropiere de Dumnezeu (I Tes. IV, 17) si simbolul transcendentei lui Dumnezeu (Iesire XXIV, 10; Matei V, 34); de asemenea, se vorbeste de un "cer nou" si un "pamint nou", adica de transfigurarea creatiei la sfirsitul lumii (II Petru III, 13; Apoc. XXI, 1).
Prin expresia "pamintul", Sfinta Scriptura intelege lumea vazuta, intregul univers (Ioan I, 10). Toata lumea si toata suflarea sint, in raport cu Dumnezeu, creaturi, in sensul ca existenta lor depinde de vointa Acestuia, ca acestea au un inceput si un sfirsit in timp. Cartea Facerii arata ca actul creatiei a mers progresiv de la firea neinsufletita la fiintele vii, culminind cu aparitia omului. Dumnezeu a creat firea noastra intr-o stare corespunzatoare planului Sau creator: "Si a privit Dumnezeu toate cite facuse si iata erau bune toate" (Facere I, 31). Odata cu punerea in miscare a creatiei a inceput si timpul, care este masurarea devenirii fapturilor. Timpul si spatiul nu se pot determina, ele sint nelimitate, dar sint create.
Din textele biblice referitoare la crearea
omului (Facere I, 26; II, 7-8; II, 21-23; cf. Facere V, 1-2; Iov X, 8; Ps.CXVIII, 73; XIX, 4-5; I Cor. XV, 47; I Timotei II, 13), acesta a fost creat printr-o activitate personala, directa a lui Dumnezeu, la sfirsitul celorlalte fapturi: "Si a zis Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra, ca sa stapineasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tirasc pe pamint, si tot pamintul!" (Facere I, 26). Crearea omului este un act a lui Dumnezeu, in timp, ca o incoronarea a realitatilor create neinsufletite. El face parte din universul creat, avind trasaturi comune cu firea creata (I Cor. XV, 47), desi nu este un produs sau o continuare a acesteia. Cu toate acestea, el este un fenomen unic, cu o structura unica, fiind creat dupa chipul lui Dumnezeu (Facere I, 27-28).
Adam (in limba ebraica inseamna omul ) si Eva constituie cea dintii familie
din care-si trage existenta intreg neamul omenesc. Biblia nu indica nici o cifra in ceea ce priveste virsta neamului omenesc. Biblia spune, insa, ca omul a aparut dupa regnul vegetal si animal, fiind cea mai recenta fiinta creata de Dumnezeu. Modul crearii lui, nu prin porunca, ci prin lucrarea directa a lui Dumnezeu, arata si el superioritatea si demnitatea omului. El este scopul creatiei, stapinul a ceea ce e pe pamint, fiind creat ca o alta lume, ca o lume in mic, care are in ea toate elementele universului. Prin constitutia sa, omul reprezinta legatura dintre lumea vazuta si cea nevazuta si de aceea el este o fiinta religioasa.
Fiinta noastra este alcatuita din doua elemente constitutive, trupul si sufletul: "Atunci luind Domnul Dumnezeu tarina din pamint, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie" (Facere II, 7). Trupul si sufletul nostru au fost create deodata si formeaza o strinsa unitate, incit personalitatea omului se exprima prin amindoua (I Tes. V, 23). Trupul este elementul material, care, prin separare de suflet, este supus stricaciunii (Facere III, 19). Dar el este templul Duhului Sfint (I Cor. VI, 19) Si va invia spre a fi judecat si rasplatit impreuna cu sufletul. Astfel corporalitatea omului nu este trecatoare, ci este esentiala, deoarece omul va invia chiar cu trupul sau. Iar invierea trupului nu inseamna o simpla readucere la viata, ci proslavirea lui in imparatia lui Dumnezeu. Sufletul este elementul spiritual si nemuritor, principiul vietii (Matei II, 20), esenta rationala si spirituala a omului. El subzista fara trup, dupa moarte (II Cor. IV, 8-10), raminind viu si constient.
Adam a fost creat de Dumnezeu intr-o stare de sfintenie, fara pacat, rational si nemuritor, cu libertate si responsabilitate deplina. Starea lui Adam, capul neamului omenesc, inainte de pacat, era o stare de desavirsire continua, in care el cauta fericirea in unirea cu Dumnezeu.
Omul a fost creat dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu (Facere I, 26). Expresia aceasta arata firea spirituala, rationala si morala a omului, personalitatea sa libera, capabila de a alege adevarul si de a face binele. Pentru Sf. Irineu, "chipul" consta in ratiune si libertate 10 . Sfintul Ioan Damaschin intelege prin "chip" rationalitatea si liberul arbitru 11 . Unii Sfinti Parinti, ca de pilda Sfintul Ioan Hrisostom, Grigore de Nissa, Vasile cel Mare, inteleg prin "chip" puterea omuluti de a stapini pamintul prin ratiunea sa 12 , asa cum se arata in textele din Facere: "Si Dumnezeu i-a binecuvintat zicind: "Fiti rodnici si va inmultiti si umpleti pamintul si-l stapiniti si domniti peste pestii marii, peste pasarile cerului, peste toate animalele, peste toate vietatile ce se misca pe pamint si peste tot pamintul" (Facere I, 28). Omul, ales ca reprezentant a lui Dumnezeu, este investit cu puterea de a stapini creatia si de a domina fortele firii: "Cind privesc cerul, lucrul miinilor Tale, luna si stelele pe care Tu le-ai intemeiat, imi zic: ce este omul ca-ti amintesti de el? Sau fiul omului ca-l cercetezei pe el? Micsoratu-l-ai pe dinsul cu putin fata de ingeri, cu slava si cu cinste l-ai incununat pe el. Pusu-l-ai pe dinsul peste lucrul miinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui" (Ps. VIII, 3-6). Desigur, in comparatie cu Dumnezeu, omul este o fiinta contingenta: "Omul ca iarba; zilele lui ca floarea cimpului; asa va inflori. Ca vint a trecut peste el, si nu va mai fi si nu se va mai cunoaste inca locul sau" (Ps. CIII, 95-96).
Invatatura ortodoxa face deosebire intre "chip" si "asemanare", prin "chip" intelegind caracterul sau de fiinta personala, structura spirituala si insusirile intelctuale care deosebesc pe om radical de orice alta faptura creata. Prin "asemanare" se intelege desavirsirea pe care urma sa o atinga chipul, printr-un proces de crestere si transformare morala.
Starea de sfintenie, in care a fost creat Adam: "Cu slava si cu cinste l-ai incununat" (Ps. VIII, 5), a fost pierduta, prin caderea sa in pacat (Facere III). Caderea sau pacatul originar (Romani V, 12) este actul de neascultare (Romani V, 19) fata de vointa lui Dumnezeu (Facere III, 6), prin care si-a atras pierderea comuniunii cu Dumnezeu si a vietii vesnice. Pacatul lui Adam a introdus moartea in lume (Romani V, 12; I Cor. V, 21-22). "Pacatul unuia" (Romani V, 17) a devenit "pacatul lumii" (Ioan I, 29), deoarece Adam constituie originea comuna celor, care poarta aceeasi fire cu el.
Adam a fost inzestrat cu libertatea vointei si cu responsabilitatea deplina, deci si cu posibilitate de a gresi. Dar pacatul nu este ceva natural omului, pentru ca el nu este constrins prin fire sa lucreze intr-o directie anumita. Omul este liber sa fie si impotriva naturii sale si a lui Dumnezeu. Pacatul este tocmai dezbinarea dintre Dumnezeu si om si, fiind un act de vointa, dar impotriva firii proprii omului, a adus si o coruptie a naturii umane. Prin pacat s-a introdus in firea noastra raul, suferinta si moartea (Facere III; Romani V). Sfintul Apostol Pavel spune ca exista o legatura cauzala intre pacat si moarte (Romani VI, 23), dar moartea nu este ceva natural, ci o consecinta a pacatului, "plata pacatului". Prin caderea in pacat, s-a pierdut starea de sfintenie de la inceput, dar nu s-a sters chipul lui Dumnezeu in noi. Chipul s-a intunecat, a slabit, dar nu s-a pierdut: "Chipul slavei Tale sint, desi port ranele pacatului". Fara chip, noi am inceta sa mai fim oameni. Pacatul originar a adus o schimbare nu numai a modului de existenta a lui Adam, ci si a destinului si scopului sau. Prin intruparea si jerta Fiintei lui Dumnezeu, starea originara a omului este restaurata, chipul este readus la o viata noua in Hristos, harul fiind o conditie de devenire spirituala pe calea spre asemanare 13 .
Dupa invatatura biblica pacatul originar a afectat si firea neinsufletita. Datorita legaturii dintre om si natura, prin pacatul lui Adam, s-a adus o deteriorare a creatiei. De aceea, nu numai omul, ci intreaga creatie doreste o alta conditie de existenta, starea de mintuire prin harul lui Hristos (Romani VIII, 18-25). Iar la momentul final al existentei sale, universul creat va avea acelasi destin ca omul. (Rom. VIII, 21-22).
Pronia sau providenta dumnezeiasca este lucrarea prin care Dumnezeu Creatorul si Atottiitorul tine in existenta si poarta de grija creatiei Sale, pe care o conduce spre destinul pe care El i l-a dat. Prin energia si vointa Sa proniatoare, Dumnezeu tine creatia intr-o stare de devenire catre ceea ce ea trebuie sa fie in planul lui Dumnezeu. Caci in fapturi sint prezente "ratiunile" ("logoi") care indica scopul pentru care au fost create 14 . Prin providenta sint activate aceste "ratiuni", de aceea crestinul crede in pronia divina, stiind ca "Dumnezeu lucreaza pentru binele celor care-L iubesc" (Romani VIII, 28). Aceasta nu inseamna ca Dumnezeu se foloseste de oameni si de evenimente
in mod arbitrar, ca de niste intrumente pasive. Libertatea si conlucrarea lor au un loc definit in planul creatiei si al mintuirii. Mintuirea implica o tainica conlucrarea intre vointa credinciosului si vointa lui Dumnezeu.
Pronia sau providenta dumnezeiasca nu trebuie confundata cu predestinatia, sau fatalismul si nu presupune abandonarea grijii pentru nevoile existentei noastre. Intr-adevar, Mintuitorul a spus: "Priviti la pasarile cerului, ca nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal vostru cel ceresc le hraneste. Oare nu sinteti voi cu mult mai presus decit ele?" (Matei VI, 26), pentru a arata ca preocuparea pentru imparatia lui Dumnezeu (Matei VI, 33) este mai presus decit orice "grija lumeasca". Dar, prin aceasta, el nu condamna aceasta necesitate. Biserica crestina respinge orice credinta fatalista, potrivit careia Dumnezeu ar dirija fapturile sale si evenimentele fara sa tina seama de vointa acestora. Pronia este prezenta activa, binefacatoare si darnica a lui Dumnezeu in tot cursul vietii noastre, personale si obstesti, si in toata devenirea timpului, spre a o duce, cu colaborarea noastra spre scopul ei final pe care l-a fixat Dumnezeu. Asadar suveranitatea lui Dumnezeu in actul proniei nu distruge autonomia credinciosului si nici nu-i limiteaza libertatea acestuia, fata de care, totusi, nu-i un simplu spectator.
DUMNEZEU-FIUL. - A doua persoana a Sfintei Treimi este Fiul si Cuvintul lui Dumnezeu, despre care Simbolul de credinta spune: "Cred intru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal s-a nascut mai inainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut, Care, pentru noi oamenii si pentru a noastra mintuire, s-a pogorit din ceruri si s-a intrupat de la Duhul Sfint si din Maria Fecioara si s-a facut om. Si s-a rastignit pentru noi, in zilele lui Pontiu Pilat si a patimit si s-a ingropat. Si a inviat a treia zi dupa Scripturi. Si s-a inaltat la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece vii si mortii a caruia imparatie nu va avea sfirsit" (Art. 2-7).
Aceasta marturisire de credinta a Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), care afirma, impotriva ereziei ariene, deofiintimea Fiului cu Tatal, a fost dezvoltata si clarificata de Sinoadele Ecumenice ulterioare (III, IV, V), in fata diferitelor erezii care s-au ivit dupa Sinodul de la Niceea si care negau, fie unirea celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, fie realitatea vointei omenesti in persoana Fiului. Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon 451) a adoptat dogma potrivit careia Iisus Hristos este Fiul si Cuvintul lui Dumnezeu Cel intrupat (Ioan I, 14), Dumnezeu adevarat si om adevarat, de o fiinta cu Dumnezeu Cel vesnic si nevazut, dupa firea Sa dumnezeiasca si de o fiinta cu noi dupa firea omeneasca; cele doua firi desavirsite, fiind unite in mod tainic in persoana divina unica a Cuvintului lui Dumnezeu, fara amestecare, fara schimbare, fara impartire si fara despartire. Iar Sinodul ecumenic din Constantinopol (680-681) a afirmat ca Fiul intrupat are doua vointe naturale si doua energii, una creata si alta necreata, unite in mod neseparat in subiectul unic al Cuvintului.
Dogma hristologica se intemeiaza pe marturiile revelate ale Noului Testament, care atesta deopotriva Dumnezeirea si existenta paminteasca a "Omului-Hristos-Iisus" (I Timotei II, 5). Aceste marturii recunosc nu numai existenta si activitatea paminteasca a lui "Iisus Nazarineanul" (Fapte II, 22), ci si identitatea dintre Fiul lui Dumnezeu si Iisus din Nazaret: "Iisus, Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Fapte IX, 20). Pe "Acest Iisus", Dumnezeu L-a facut "Domn si Hristos" (Fapte II, 36). Asterie al Amasiei considera ca marturisirea din Cezareea a Apostolului Petru: "Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Matei XVI, 16), cuprinde in scurt toata invatatura evanghelica despre Hristos, deoarece, "Tu esti Hristosul" afirma realitatea intruparii lui Dumnezeu, iar "Fiul lui Dumnezeu" afirma dumnezeirea lui Iisus din Nazaret (Fapte X, 38) 15 .
Intr-adevar, din cuvintele Sfintei Scripturi, reiese ca Fiul este a doua Persoana a Sfintei Treimi (Matei XXVIII, 19), in care Dumnezeu s-a intrupat si a locuit in mijlocul nostru (Ioan I, 14). Inainte de intrupare, Fiul cel Unul-Nascut din Tatal exista in veci: "La inceput era Cuvintul si Cuvintul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvintul" (Ioan I, 1). "El este mai inainte de toate si toate pentru EL sint asezate" (Coloseni I, 17). El este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut (Coloseni I, 15; Evrei I, 3), Cuvintul cel vesnic care "s-a facut trup" (Ioan I, 14). In Iisus Hristos am vazut pe Dumnezeu in persoana, in timp si spatiu (Ioan XIV, 7). In El Dumnezeu este prezent si lucreaza personal in lume: "Imparatia lui Dumnezeu este in mijlocul vostru" (Luca XVII, 21). In El viata vesnica, care era la Tatal, s-a manifestat in lume (I Ioan I, 3). Fiul este revelatia deplina si finala (Rom. VIII, 32) a tainei lui Dumnezeu (Col. I, 27; 22).
Intruparea Fiului lui Dumnezeu este una din cele mai mari taine ale credintei crestine. Despre aceasta Sfintul Apostol Pavel spune: "Cu adevarat, mare este Taina dreptei credinte: Dumnezeu s-a aratat in Trup, s-a indreptat in duh, a fost vazut de ingeri, s-a propovaduit intre neamuri, a fost crezut in lume, s-a inaltat intru slava" (I Timotei III, 16). Sfintii Parinti au dat o mare importanta faptului intruparii pe care l-au inteles ca fiind nedespartit de faptul mintuirii. Ei au aratat ca Iisus a mintuit ceea ce si-a asumat prin intruparea Sa, astfel incit daca Hristos n-a luat firea omeneasca in mod real si deplin, atunci nici mintuirea noastra nu s-a infaptuit 16 . Asadar numai daca Iisus Hristos este de o fiinta cu Tatal si de o fiinta cu noi este cu putinta indumnezeirea noastra.
Prin intruparea Sa, Cuvintul lui Dumnezeu si-a asumat, in ipostasul sau, firea omeneasca desavirsita din Sfinta Fecioara, raminind ceea ce a fost inainte de intrupare: "Dumnezeu-Cuvintul, prin pogorirea Sfintului Duh, s-a unit cu ea si dintr-insa s-a nascut om desavirsit, fara sa-si amestece si sa-si schimbe firea", spune Sfintul Ioan Damaschin 17 . Astfel, Cuvintul intrupat are doua firi, doua fiinte si doua energii, dumnezeiasca si omeneasca, unite in ipostasul sau vesnic, fara amestecare, fara schimbare, fara impartire si fara separare. Dupa unirea ipostatica, fiecare fire, cu deplinatatea proprietatilor si insusirilor lor naturale, se pastreaza permanent in Hristos, fara amestecare si fara separare, incit El este om si Dumnezeu in acelasi timp. Despre aceasta Sfintul Chiril al Ierusalimului spune: "Om, dar si Dumnezeu in acelasi timp. Om, dupa ceea ce se vede, om intreg, asa cum sint si eu, cu toate ale mele, ca pe mine curatindu-ma sa ma mintuiasca. Dumnezeu, dupa ceea ce nu se vede, Dumnezeu desavirsit, avind fiinta din Tata desavirsit. Cel ce exista in chipul stapinesc al lui Dumnezeu, a luat acum chipul meu de rob. Nu si-a micsorat vrednicia dumnezeirii, dar a sfintit framintatura firii mele. Acelasi intreg sus si intreg jos. Sus nascut fara de timp, jos nascut fara de saminta. Sus creator - ca Dumnezeu, jos creatura - ca om" 18 .
De pe urma unirii celor doua firi are locsi comunicarea sau trecerea insusirilor unei firi celeilalte, incit fiecare fire pastreaza insusirile ei proprii si primeste insusirile celeilalte fara contopire si confuzie intre firi. Astfel, Cuvintul intrupat, prin unirea celor doua firi si vointe, savirsea minunile si om fiind suporta dumnezeieste patimile firii. El implinea deodata pe amindoua in chip teandric, pentru ca era Dumnezeu si om in acelasi timp. El nu a lucrat numai printr-o fire, in mod separat de cealalta. El are un singur subiect care voieste si lucreaza in doua firi, cu doua vointe si doua energii. Cuvintul voieste si lucreaza ca Dumnezeu, prin vointa si energia Sa necreata, si ca om, prin vointa si energia Sa creata. El savirsea cele dumnezeiesti (minunile) prin trup, pentru ca nu era numai Dumnezeu si savirsea cele omenesti (patimile) dumnezeieste, pentru ca nu lucra despartit de Dumnezeirea Sa. In ipostasul cel unic al Cuvintului, firile cele unite au ramas necontopite. "Deci tot ce a facut ca om tine de firea omeneasca, iar tot ce a facut mai presus de om tine de firea Sa dumnezeiasca. Prin unirea substantiala a celor doua firi, insusirile firesti - cele omenesti si cele dumnezeiesti - nu se vatama intre ele, ci ramin in hotarele lor proprii", spune Sfintul Ioan Damaschin 19 .
Prin urmare, Fiul lucreaza in doua conditii, dumnezeieste si omeneste, dar ceea ce lucreaza apartine unui singur subiect, in virtutea unirii ipostatice a firilor. Si astfel, in tot ceea ce facea, era nedespartita puterea dumnezeirii de lucrarea proprie a trupului. Dar, facindu-se om, El nu s-a subordonat firii omenesti, ci a ridicat la Sine firea noastra. Firea Sa omeneasca, desi are miscarea ei proprie, e miscata de cea dumnezeiasca, pentru ca ea nu subzista intr-un ipostas propriu, ci subzista in ipostasul Cuvintului. Vointa Sa omeneasca e in mod liber supusa vointei divine, si astfel, El nu suprima insusirile naturale ale firii omenesti, ci le depasea, dind firii noastre un alt mod de a fi.
Cuvintul lui Dumnezeu s-a facut, in sens propriu, ipostas al trupului pe care l-a luat Fecioara Maria. Prin intrupare, firea omeneasca a devenit proprie Lui si, astfel, El a devenit deofiinta cu noi. Sfintii Parinti au pus accent deosebit pe deofiintimea Fiului cu Tatal si pe integritatea firii Sale omenesti. Pe de o parte, Dumnezeu se intrupeaza, raminind Dumnezeu. Pe de alta parte, nu a avut o forma trupeasca aparenta. Nici n-a adus cu Sine, din cer, un trup omenesc. Dumnezeu a luat trup, din firea noastra, fara de pacat si este om cu adevarat dupa intreaga fiinta. Dupa unire, nu rezulta o fire compusa prin contopire, ci cele doua firi se deosebesc fara sa se imparta. Dumnezeu intrupat n-a fost strain de nimic din cele ale noastre, afara de pacat, care nu apartine firii. El si-a facut al Sau tot ceea ce era al nostru, curatind in acelasi timp firea noastra.
In iconomia mintuirii, Fiului intrupat I-a fost data lucrarea de rascumparare si judecata viitoare. Sfintii Parinti explica faptul acesta, aratind ca exista o legatura atit intre actul creatiei si intrupare, cit si intre intrupare si mintuire. Dumnezeu-Cuvintul vine sa mintuiasca lumea, deoarece prin El si pentru El a fost creata: "Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ceea ce s-a facut" (Ioan I, 3), El insusi fiind "Cel dintii dintre toate" (Coloseni I, 18). Lumea a fost creata in Hristos si pentru Hristos: "Toate s-au facut prin El si pentru El" (Coloseni I, 16). Sfintul Maxim Marturisitorul afirma ca pentru Hristos a primit creatia inceputul existentei ei 20 . El este centrul spre care converge intreaga creatie: "Eu sint Alfa si Omega, Cel dintii si Cel de pe urma, inceputul si sfirsitul" (Apocalipsa XXII, 13).
Iisus Hristos a infaptuit slujirea Sa mintuitoare prin trei lucrari principale: invatatoreasca sau profetica (Luca IV, 18), arhiereasca (Evrei VI, 6) si imparateasca (Evrei I, 8-9). Iisus Hristos este invatator, in sensul ca El este nu numai descoperitorul adevarului, ci adevarul insusi in persoana: "Eu sint calea, adevarul si viata" (Ioan XIV, 6). Invatatura lui Iisus Hristos este rezumata in Predica de pe Munte, in care El a expus atit atitudinea Sa fata de legea Vechiului Testament, cit si continutul noii Sale invataturi, Evangheliei mintuirii, sintetizata in Fericiri. Iisus a afirmat, in mod clar, ca n-a venit sa desfiinteze Vechiul Testament, ci sa-l desavirseasca: "N-am venit sa stric Legea si Profetii, ci sa plinesc" (Matei V, 17). El a recunoscut autoritatea Vechiului Testament (Matei V, 18), dar a condamnat implinirea formala, ritualista si exterioara a Legii (Marcu X, 17-22), precum si interpretarile si adaugirile la Lege, care faceau sa sporeasca nedesavirsirea ei (Marcu X, 5). El a acuzat pe carturari si farisei ca denatureaza rolul propriu al Legii, acela de a fi "calauza spre Hristos" (Galateni III, 24), numindu-i "calauze oarbe" (Matei XV, 14). Fariseii si carturarii din timpul Sau sint, deci, raspunzatori de faptul ca Legea n-a ramas orientata spre Hristos si de aceea, pe baza ei, multi n-au recunoascut pe Iisus ca Mesia (Matei XXI, 43-45).
Iisus Hristos recunoaste Vechiul Testament ca fiind o profetie despre persoana si activitatea Sa si de aceea, El indeamna: "Cercetati Scripturile" (Ioan V, 39). El recunoaste, insa, ca Legea este o expresie nedesavirsita a vointei lui Dumnezeu si de aceea El da nu numai o noua interpretare Legii, in contrast cu "ceea ce s-a zis de cei vechi", ci aduce o noua Evanghelie, care exprima vointa lui Dumnezeu in forma ei desavirsita si finala. Prin urmare, pentru Iisus Hristos, Legea este o expresie a vointei lui Dumnezeu si, numai in aceasta masura, ea are autoritate si putere (Ioan IV, 34). Faptul acesta reiese cu prisosinta din continutul Fericirilor, care reprezinta caile prin care credinciosul poate sluji lui Dumnezeu. Fericirile ridica la o noua stare legatura credinciosului cu Dumnezeu, in care accentul nu mai pica pe formalismul religios, ci pe puterea harului si a iubirii. Legea veche s-a schimbat.a aparut un Nou Testament. Iisus, ca Domn al Sabatului (Marcu II, 28), are dreptul si puterea de a desface pe ucenici si de legea Sabatului.
Slujirea arhiereasca reprezinta partea centrala a activitatii mintuitoare a lui Iisus Hristos si ea a fost subliniata de marii profeti ai Vechiului Testament (Isaia LIII, 7; Ieremia XI, 9), incheind cu Sfintul Ioan Botezatorul cind a spus despre Iisus: "Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii" (Ioan I, 29, 36).
Unii dintre Sfintii Parinti au aratat ca intruparea Fiului este scopul originar al creatiei, de aceea rascumpararea nu este singurul motiv al intruparii. Intr-adevar, asa cum reiese si din unele marturii ale Noului Testament, Adam cel dintii a fost creat in vederea lui Adam cel de pe urma (I Cor. XV, 44-49), pe care intreaga creatie il asteapta chair de la inceputul ei. Lumea a fost creata deci spre a fi recapitulata si indumnezeita in Hristos. Astfel, intruparea a avut scopul de a innoi firea noastra si creatia potrivit cu starea lui Hristos, de a o desavirsi pe drumul indumnezeirii in si prin Hristos.
Sfintul Atanasie cel Mare a spus ca "Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa devina dumnezeu 21 . Iar procesul indumnezeirii noastre a inceput chiar in Hristos, caci Cuvintul a indumnezeit, in sens propriu, trupul pe care l-a luat. In firea Sa omeneasca, El a fost uns si consacrat prin ungerea Dumnezeirii (Fapte X, 18). Dumnezeu s-a facut om, cu adevarat deplin, ca sa lucreze El insusi mintuirea noastra prin trupul Sau si El a refacut firea noastra in El, aratind prin aceasta ca putem deveni si noi ceea ce ne-a aratat El. EL ne ia in Sine cu tot ceea ce tine de firea noastra, ca sa mistuie in Sine ceea ce e rau in aceasta, iar noi sa ne impartasim de cele ale Lui, asa cum soarele absoarbe umezeala pamintului. Sfintul Andrei al Cretei spune ca tocmai pentru aceasta noi trebuie sa cinstim chipul Sau zugravit pe icoana: "De aceea se si arata dupa Inviere ucenicilor si inainte ochilor lor se inalta la ceruri, inaltind si smerita noastra fire omeneasca: Un Domn, cunoscut in doua firi, impreuna inchinat cu Tatal si cu Duhul Sfint; avind, de asemenea, doua vointe si doua lucrari; iar prin asta, inteles si mai presus de intelegere, marginit si nemarginit, cu putinta de a fi zugravit in icoane si inchinat, datorita trupului pe care l-a luat, iar, prin inchinaciunea ce i se aduce, slava se ridica la cel zugravit pe icoana, asa cum am fost invatati de tine, dumnezeiescule Parinte Vasile, cind ai scris: "Cinstea data icoanei trece la cel zugravit pe icoane" 22 .
Dar intruparea are si scopul de a rascumpara "oaia pierduta" (Luca XV, 4-6), de a ridica pacatul lumii (Ioan I, 29; Evrei I, 3): "Caci Fiul Omului n-a venit ca sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Marcu X, 45). Din iubire fata de oameni, Fiul "s-a dat pe Sine pentru noi, prinos si jertfa lui Dumnezeu, intru miros cu buna mireasma" (Efes. V, 2). Hristos este adevaratul "Miel pascal" (I Petru I, 19). El a luat asupra Sa pacatele noastre si le-a rascumparat cu pretul singelui Sau. In El "avem rascumpararea prin singele Lui, adica iertarea pacatelor" (Coloseni I, 14). Prin jertfa Sa, El este mijlocitorul impacarii, al unui Nou Testament intre Dumnezeu si om (Evrei VIII, 6).
Patimile - suferinta, rastignirea, moartea si invierea - constituie cel mai important si cel mai cunoscut fapt din viata lui Hristos. Evanghelistii descriu cu multe amanunte ultimele evenimente din viata si activitatea lui Iisus si aceasta datorita faptului ca activitatea Mintuitorului in Ierusalim, in saptamina care a inceput cu sosirea Sa pentru a serba ultimul Pasti si a culmina cu Invierea Sa, reprezinta punctul central si final al operei Sale rascumparatoare.
Din marturiile Evangheliilor reiese ca Iisus a cunoscut drumul vietii Sale si a fost constient ca faptele Sale si destinul Sau fac parte din vointa Tatalui (Luca XXIV, 45-47). El insusi a prevestit de mai multe ori patima Sa (Marcu VIII, 31; Matei XX, 18; Luca IX, 51) si a considerat jertfa drept singura cale de a asculta voia Tatalui (Galateni III, 10-13; Romani IV, 25). Desi fara pacat (I Petru II, 20-23), desi fara nici o vina in fata autoritatilor religioase si civile (Luca XXIII, 14), El a acceptat, in mod liber, sa sufere pentru mintuirea neamului omenesc. De aceea, pe Apostolul Petru, care ii ceruse sa renunte le drumul jertfei, il mustra: "Inapoia Mea, potrivnicule" (Matei XVI, 23).
Iisus a cunoscut sensul rascumparator al misiunii Sale si, indeosebi, valoarea mintuitoare a jertfei Sale. El a inteles ca rostul intruparii Sale este acela de a elibera lumea de pacate si de a-i da o viata noua prin infringerea mortii. El a stiut ca misiunea Sa consta in a chema pe pacatosi al mintuire (Marcu II, 17), in a cauta si a mintui oaia cea pierduta (Luca XIX, 10). Dar El a cunoscut ca mintuirea nu este posibila decit prin moartea Sa si de aceea a primit-o de buna voie, devenind "Pastile nostru", prin cinstitele lui Patimi (cf. Marcu VIII, 31; Luca XVII, 25; Ioan III, 14; XIII, 24).
Jertfa este actul in care Iisus Hristos a distrus moartea, nu de la distanta, ci luptindu-se El insusi cu ea, in trupul Sau. "Unul din Treime", cu trupul, pentru noi s-a rastignit si, cu moartea Sa, a biruit moartea. In moartea Sa, El este si Arhiereu care aduce jertfa si jertfa care se aduce (Evrei IX, 24-25). Dar pentru ca viata noastra era ascunsa in El, Iisus Hristos a biruit moartea si in numele nostru si impreuna cu noi. Cu trupul Lui a biruit stricaciunea mortii si cu rana Lui noi toti ne-am vindecat. Toti am patimit impreuna cu El si toti am inviat impreuna cu El. Prin Invierea Sa, "din moarte la viata si de pe pamint la cer, Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi" (Canonul Pastilor).
Sfintul Ioan Hrisostom spune ca, prin Invierea lui Hristos, s-a schimbat sensul mortii si destinul existentei noastre: "Astazi, vreme potrivita este iarasi sa graim acele cuvinte profetice: "Unde-ti este, moarte, boldul? unde-ti este, iadule, biruinta?" (Osea XIII, 14). Astazi, stapinul nostru Hristos a sfarimat portile cele de arama si a pierdut insasi fata mortii. Dar pentru ce vorbesc de fata mortii? I-a schimbat chiar numele mortii. Acum moartea nu se mai numeste moarte, ci adormire si somn" 23 .
Moartea lui Iisus Hristos pe cruce a insemnat separarea sufletului de trup, dar nu descompunerea trupului sau a sufletului, nici separarea trupului si a sufletului de unirea ipostatica cu Cuvintul. Trupul lui Hristos era nesupus stricaciunii chiar inainte de inviere, iar in timpul sederii in mormint, Dumnezeirea nu s-a despartit de El. De aceea, insusi Trupul lui Hristos este izvor de sfintenie. Cu sufletul, care a ramas unit cu Cuvintul, a coborit la iad ca sa elibereze cu straclucirea Dumnezeirii Sale sufletele celor drepti inainte de inviere (I Petru III, 19). Iisus a suferit moartea in mod real si a inviat cu adevarat. Impungerea coastei cu sulita (Ioan VII, 39; Ioan XIX, 34) a avut tocmai rostul de a confirma realitatea mortii. De fapt. pe cruce, se realizeaza scopul intruparii Fiului: "Nu trebuia oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si sa intre in slava Sa?" (Luca XXIV, 26).
Invierea este faptul care a decis credinta Apostolilor in Fiul lui Dumnezeu, precum si intemeierea Bisericii: "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica este si credinta voastra" (I Cor. XV, 14). Acest Iisus, pe care Dumnezeu l-a facut "Domn si Hristos" (Fapte II, 36), a devenit "piatra din capul unghiului" (Fapte IV, 11), a Bisericii, poporul noului Legamint, pe care Apostolii au zidit-o prin puterea Duhului Sfint (Fapte II, 38).
Slujirea imparateasca a Mintuitorului (Ps. CX, 1; Efes. VI, 12) s-a manifestat in numeroase ocazii din viata Sa paminteasca (savirsirea minunilor, izgonirea puterilor raului, coborirea la iad), dar mai ales in invierea, inaltarea si proslavirea Sa la dreapta Tatalui (Fapte II, 34; VII, 56), de unde va veni a doua oara, sa judece pe cei vii si pe cei morti si sa-i rasplateasca pentru vesnicie. Sfintul Ioan Hrisostom arata ca Fiul a devenit imparat, tocmai pentru ca s-a supus tuturor pina la moarte: "Il numesc imparat, fiindca il vad pe cruce rastignit; Caci este propriu unui rege sa moara pentru supusii sai" 24 .
In centrul propovaduirii lui Iisus Hristos sta "imparatia lui Dumnezeu": "De atunci a inceput Iisus a propovadui si a zice: "Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei IV, 17). Notiunea "imparatia cerurilor" avea in timpul sau multe sensuri, iar iudeii se gindeau, mai ales, la un Mesia, erou sau eliberator, care sa restaureze imparatia lui David. Iisus Hristos insa precizeaza ca imparatia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, ca ea este o realitate viitoare, dar care a intrat in lume odata cu venirea Sa. In persoana si lucrarea Sa, imparatia lui Dumnezeu devine o realitate prezenta: "Imparatia lui Dumnezeu s-a apropiat" (Marcu I, 15).
Prin inaltarea Sa la cer (Fapte I, 3-11), Iisus Hristos sta de-a dreapta Tatalui (Ps. CIX, 1-2), adica in stare de slava (Ioan XX, 17), impreuna cu pirga firii noastre, pina la a doua Sa venire pentru judecata cea de pe urma (matei XXIV, 3). Judecata apartine Fiului (Ioan V, 22, 27), deoarece El a ridicat pe oameni la ascultarea de fii adoptivi ai lui Dumnezeu si deoarece El trebuie sa readune in Sine pe cei ai Sai, pe care sa-i infatiseze Tatalui spre bucuria vesnica (Efes. I, 10). Venirea eshatologica va fi si o infringere definitiva a lui antihrist, potrivnicul lui Hristos, care se manifesta inainte de a doua venire si care duce la apostazie (II Tes. II, 3).
Daca Fiul este "chipul lui Dumnezeu celui nevazut" (Colos. I, 15), crestinii sint, dupa chipul lui Hristos, ucenicii si imitatorii lui Hristos (Fapte II, 26). Mintuirea este starea de asemanare cu Hristos, starea de Fiu al lui Dumnezeu, dupa har, pe care ne-o impartaseste prin Duhul Sfint. Noi participam la viata lui Hristos, ne identificam cu Duhul Sau, in Taina Botezului si mai ales in Taina Sfintei Euharistii, in care ne impartasim cu insusi Trupul si Singele Sau proslavit (I Cor. X, 16; XI, 26). Pina la a doua venire a Sa, Iisus Hristos este prezent si lucreaza in Duhul Sfint, pe care El L-a trimis la ziua Cincizecimii asupra Apostolilor Sai, ca un alt "Mingiietor" (Ioan XV, 26) si prin care a intemeiat Biserica Sa, in care sa se sfinteasca cei ce vor crede in El.
DUMNEZEU-SFINTUL DUH. - A treia persoana a Sfintei Treimi este Duhul Sfint, despre care articolul
8 din Simbolul de credinta, stabilit de catre al II-lea Sinod Ecumenic de la Constantinopol (381), spune: "Cred si intru Duhul Sfint, Domnul de ciata facatorul, care din Tatal purcede, Cela ce impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci".
Duhul Sfint este de o fiinta cu Tatal si cu Fiul, cu care impartaseste aceeasi vointa si energie dumnezeiasca,a vind persoana si lucrare proprie. El purcede din veci din Tatal, dar este trimis in timp de catre Fiul: "Iar cind va veni Mingiietorul, pe care eu il voi trimite voua de la Tatal, Duhul Adevarului, care de la Tatal purcede, acela va marturisi despre Mine" (Ioan XV, 26). Duhul purcede din Tatal dupa existenta Sa, dar are o miscare vesnica de iesire din Tatal spre Fiul. Prin purcederea Sa, Duhul uneste pe Tatal si Fiul, savirseste o unitate de viata si iubire intre Tatal si Fiul. Sfintul Ioan Damaschin spune ca Duhul purcede de la Tatal si se odihneste in Fiul, prin Care se da si se face cunoscut 25 . El se odihneste in Fiul, straluceste prin Fiul si este trimis de catre Fiul (Ioan I, 32-35). De aceea se numeste nu numai Duh al Tatalui, ci si Duh al Fiului. Tot el spune ca: "Duhul lui Dumnezeu este o putere substantiala, care exista intr-o ipostasa proprie ei insasi, care purcede din Tatalsi se odihneste in Fiul si il face cunoscut. Nu poate sa se desparta de Dumnezeu, in care exista, si de Cuvintul, pe care il insoteste si nici nu se pierde in neexistenta, ci exista in chip substantial dupa asemanarea cuvintului. Duhul Sfint este viu, liber, de sine miscator, activ, voieste totdeauna binele si, in orice intentie a lui, puterea coincide cu vointa, este fara de inceput, si fara de sfirsit. Niciodata Cuvintul nu a lipsit Tatalui, nici Duhul Cuvintului 26 .
Duhul insa conlucreaza si El la intruparea Fiului, care s-a nascut dupa trup "de al Duhul Sfint si din Fecioara Maria" (Matei I, 18, 30) "Dumnezeu-Cuvintul, prin pogorirea Sfintului Duh, s-a unit cu Ea (Fecioara Maria) si dintr-insa s-a nascut om desavirsit, fara sa-si amestece si sa-si schimbe firea" 27 . Iar la Botezul in Iordan, Duhul Sfint s-a coborit peste umanitatea lui Hristos, pentru a o sfinti, desi nu avea pacat (Matei III, 16).
In iconomia mintuirii, Duhului Sfint i se atribuie lucrarea de sfintire a creatiei, Biserica si Tainele, fiind prezent in existenta creatiei ca principiul care comunica viata: "Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a facut si suflarea Celui Atotputernic este datatoarea vietii mele" (Iov XXXIII, 4).
Sfintul Ioan Gura de Aur arata ca, prin coborirea Sfintului Duh asupra Apostolilor in ziua Cincizecimii, Fiul trimite "darurile impacarii" lui Dumnezeu cu credinciosul prin jertfa Sa. Intre Fiul si Sfintul Duh s-a facut nu numai un schimb, in virtutea caruia Fiul a luar pirga firii noastre pe care a inaltat-o la cer si ne-a trimis pe Duhul Sau, ci Hristos proslavit, vrind sa arate ca L-a impacat pe Tatal cu noi si L-a facut milostiv, ne-a trimis in dar Duhul Sau. Venirea Duhului este semnul impacarii dintre Dumnezeu si om in Iisus Hristos, dupa cum oprirea Duhului Sfint a fost semnul miniei lui Dumnezeu. Intr-adevar, Apostolul Ioan afirma ca inainte de cruce nu era Duhul Sfint in lume, deoarece nu se facuse impacarea cu Dumnezeu prin jertfa Fiului si Fiul nu se proslavise ca dreptate pentru ascultarea Sa: "Ca inca nu era dat Duhul, pentru ca Iisus inca nu fusese proslavit" (Ioan VII, 39). De aceea insusi Mintuitorul spune ca inaltarea Sa la cer este de trebuinta pentru a trimite pe Duhul ca semn si ca dar al impacarii noastre cu Dumnezeu prin jertfa Sa: "Va este de folos ca sa Ma duc Eu, caci daca nu Ma voi duce, Il voi trimite la voi" (Ioan XVI, 7). Prin urmare, Duhul Sfint este cel care impartaseste efectul jertfei lui Iisus Hristos, cel care da marturie ca am primit infierea, ca am devenit in Hristos fii ai lui Dumnezeu dupa har: "Duhul insusi marturiseste impreuna cu duhul nostru ca sintem fii ai lui Dumnezeu" (Rom VIII, 16). De aceea nimeni nu poate sa numeasca Domn pe Iisus decit in Duhul Sfint (I Cor. XII, 3).
Tot Sfintul Ioan Hrisostom spune ca, fara venirea Duhului Sfint, Biserica n-ar fi luat fiinta 28 . Aceasta deoarece toata firea avea nevoie de sfintirea Duhului si deoarece nimeni nu putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu fara "nasterea de sus", adica fara a fi primit in mod real o viata noua prin Duhul Sfint: "De nu se va naste cineva din apa
si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu" (Ioan III, 5). Biserica a fost intemeiata la Cincizecime cind Duhul Sfint, in chip de limbi de foc, a coborit asupra Fecioarei Maria, a Apostolilor si a celor care erau cu ei (Fapte II, 1; I, 13-14). Sfintul Duh da Bisericii darul de a pazi adevarul, o calauzeste si o fereste de orice greseala (Ioan XIV, 26). Duhul Sfint, care cunoaste adincurile lui Dumnezeu (I Cor. II, 10), a inspirat pe profetii dinainte de Hristos si pe autorii cartilor Vechiului si Noului Testament: "Unul este Duhul Sfint, sfintitorul si indumnezeitorul tuturor, cel care a vorbit in Lege si Profeti, in Vechiul si Noul Testament" 29 .
Duhul Sfint este izvorul harului in Biserica. El este puterea Tainelor si El consacra pe slujitorii bisericesti (Fapte XX, 28) ca "iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu" (I Cor. IV, 1). Duhul Sfint da viata institutiilor evanghelice pe care Hristos le-a intemeiat (Fapte II, 42), El pastreaza Biserica spre a fi "una, sfinta, soborniceasca si apostolica", El imparte Bisericii harismele (I Cor. XII, 1-11), darurile si fagaduintele viitoare. Pecetea Duhului Sfint este arvuna mostenirii si slavei viitoare (Efes. I, 13-14).
Sfintul Duh este sfintitorul si indumnezeitorul, "vistierul bunatatilor si datatorul de viata", cel care face ca iubirea lui Dumnezeu sa se reverse in inimile noastre (Rom. V, 5). Duhul este primit prin credinta (Gal. III, 2, 14), in Taina Sfintului Botez (I Cor. VI, 11; Tit III, 5). Prin Taina Mirungerii toti crestinii sint pecetluiti ca temple vii ale Duhului Sfint (I Cor. VI, 19; III, 16-17). Numele de crestin vine de la Hristos care inseamna "Unsul" lui Dumnezeu (Fapte IV, 26-27). Prin Duhul Sfint, crestinii sint "unsi" si astfel participa la preotia lui Hristos (I Petru II, 9). La Liturghie, prin rugaciunea de invocare a Sfintului Duh (Epicleza) asupra darurilor euharistice, rostita impreuna cu cuvintele de instituire, acestea se prefac in insusi Trupul si Singele Domnului. Crestinii sint "sfinti" (I Cor. I, 2), pentru ca au primit Duhul lui Dumnezeu (I Cor. II, 12), au devenit partasi ai Duhului (Evrei VI, 4), s-au umplut de Duhul Sfint (Efes. V, 18). Legea lui Hristos este o lege a Duhului (Rom. VIII, 2), o lege a libertatii: "Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului acolo este libertatea" (II Cor. III, 17). Duhul insusi "se roaga pentru noi cu suspine negraite" (Rom. VIII, 26) si El striga impreuna cu noi: "Avva, Parinte", (Rom. VIII, 15). Duhul Sfint este semnul iubirii si darul milostivirii lui Dumnezeu (I Tesal. IV, 8), de aceea, cel ce refuza pe Duhul Sfint refuza iubirea lui Dumnezeu si pentru aceasta orice pacat impotriva Duhului Sfint nu se iarta (Matei XII, 32).
Duhul Sfint este izvorul vietii celei noi in omul cel vechi. El face sa curga "riuri de apa vie" in cel ce crede in Hristos: "Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura, riuri de apa vie vor curge din pintecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul, care aveau sa-l primeasca acei ce cred in El" (Ioan VII, 38-39). Despre aceasta Sfintul Vasile cel Mare spune: "El - Sfintul Duh - se imparte la toata creatura si cu toate ca este primit intr-un fel, adica intr-o masura, de catre unul si intr-alt fel de catre altul, intru nimic nu este micsorat de catre cei care se impartasesc din darurile Sale. Fiecaruia i se da har din partea Sa, insa nu se sfirseste in cei care se impartasesc din El; ceva mai mult, cei care l-au primit sint indestulati de El, dar totodata nici Sfintul Duh nu este lipsit de nimic prin aceasta impartire a harului Sau. Dupa cum soarele cind isi revarsa lumina peste corturi, este primit in felurite chipuri sau masuri de catre aceste corturi, dar intru nimic nu ii este micsorata stralucirea lui de catre cele care s eimpartasesc din ea, tot asa si Duhul Sfint, care daruieste tuturor harul de la sine, ramine intreg, nedivizat si nedivizibil. Sfintul Duh ii lumineaza pe toti pentru dobindirea priceperii lui Dumnezeu, El insusi li se insufla profetilor, intelepteste pe legiuitori, sfinteste pe preoti, intareste pe conducatori, desavirseste pe cei drepti, ii face pe intelepti vrednici de venerat, revarsa darurile harismatice ale tamaduirilor de boale, invie mortii, dezleaga pe cei inlantuiti, primeste, ca fii adoptivi, pe cei instrainati de la credinta cea dreapta. Toate acestea le savirseste prin renasterea de sus - prin Sfintul Botez" 30 .
Trimiterea Duhului in timp, la Cincizecime, inseamna si inceputul imparatiei eshatologice pe care Biserica o anticipeaza aici. De aceea, Biserica trebuie sa tina aprins "focul" aruncat de Hristos pe pamint (Luca XII, 49), asa cum indeamna si Sfintul Apostol Pavel: "Nu stingeti Duhul" (Efes. IV, 30). Prin puterea Sfintului Duh, se va schimba fata intregii creatii (Apoc. XXI, 1), astfel incit, in cele din urma, Dumnezeu va fi totul in toate, sau, cum spune Sfintul Maxim Marturisitorul, "fiintele vor deveni prin har ceea ce Dumnezeu e prin natura" 31 .
Prin urmare, Duhul sustine si plineste toate care exista, fiind prezent pretutindeni si totdeauna. El a lucrat si inainte de Cincizecime, dar acum s-a aratat in ipostasa proprie ca sa innoiasca firea. El salasluieste in cei vrednici si in veacul viitor facind nemuritoare si umplind de slava vesnica trupurile acestora 32 .
1. Cateheza IV, 4, trad. Pr. D. Fecioru, p.106.
2. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, I, 7, trad. Pr. D. Fecioru, p.29. "De aceea nu spunem ca Tatal si Fiul si Sfintul Duh sint trei dumnezei, ci, din contra, ca Sfinta Treime este un singur Dumnezeu" (Ibidem, p.32). Exista o intrepatrundere reciproca a ipostaselor, acestea pastrind identitatea fiintei si insusirile ipostatice: "Caci cele trei sfinte ipostase se deosebesc unele de altele numai in aceste insusiri ipostatice. Ele nus e deosebesc prin fiinta, ci se deosebesc fara despartire prin caracteristica propriei ipostase" (Ibidem, p.29).
3. Vezi despre conceptia trinitara despre Dumnezeu: Cele cinci cuvintari despre Dumnezeu, trad. Pr. GH.I. Tilea si N.I. Barbu, Bucuresti, 1947.
4. Sf.Ioan Damaschin, Dogmatica, 1, 8, trad. cit., p. 25: "Nenasterea Tatalui, nasterea Fiului, purcederea Duhului nu indica deosebiri de fiinta, nici de functie, ci de mod de existenta".
5. "Este cu neputinta sa se gaseasca in lume o imagine care sa exemplifice in ea insasi, in chip exact, modul de existenta al Sfintei Treimi" (Sf.Ioan Damaschin, op. cit., p.27).
6. "Dar este mult mai potrivit sa vorbim despre fiinta lui Dumnezeu, facind abstractie de toate existentele, caci Dumnezeu nu face parte din existenta. Asta nu insemna ca Dumnezeu nu exista, ci ca El este mai presus de toate existentele si mai presus de insasi existenta" (Sf.Ioan Damaschin, op. cit., p.11).
7. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, 5, trad. cit., p.108.
8. Pr. Prof. D. Staniloaie, Dumnezeu este iubire, in "Ortodoxia", XXIII (1971), 3, p.366-402.
9. Omilia XV despre credinta (P. G., XXXI, 464-472), trad. Pr. Prof. N. Petrescu, in "Mitropolia Banatului", XVII (1967), 7-9, p. 490-491.
10. Impotriva ereziilor, IV, 4, in P.G., VII, 983A
11. Dogmatica, II, 12, trad. cit., p.99.
12. Demetrios Trakatellis, Man Fallen and Restored in the Teaching of S. John Chrysostom, in "Sobornost", 1964, 10, p. 569-584.
13. Diadoh al Foticeei, Cuvint ascetic, 89, in "Filocalia",, trad. Pr. Prof. D. Staniloae vol. I, Sibiu, 1947, p.379.
14. Sf. Maxim Marturisitorul, Capete despre cunostinta lui Dumnezeu, I, 70, in "Filocalia", trad. cit., vol. II, p. 151.
15. Omilii si predici, trad. D. Fecioru, Bucuresti, 1946, p. 163-165.
16. "Dar ce folos am fi avut din intrupare, daca cel care a fost supus pentru prima data patimii n-a fost mintuit, nici nu a fost reinnoit si nici intarit prin legatura cu Dumnezeu? Caci ceea ce n-a fost luat, n-a fost vindecat" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, III, 18, trad. cit., p.208). Iar Sfintul Chiril al Ierusalimului spune: "Daca Hristos este Dumnezeu, precum si este, dar n-a luat firea omeneasca, atunci sintem straini de mintuire. Trebuie sa ne inchinam lui ca Dumnezeu, dar trebuie sa credem ca s-a si inomenit" (Cateheza, XII, 2, trad. cit., p.272).
17. Sf.Ioan Damaschin, Cuvint la nasterea Fecioarei Maria, 4, trad, de Pr. D. Fecioru, in "Mitropolia Olteniei", XVIII (1966), 9-10, p. 571.
18. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cuvint la intimpinarea Domnului, 10, trad. Pr. D. Fecioru. in "Mitropolia Olteniei", XVI (1964), 1-2.
19. Sf. Ioan Damaschin, Cuvint la nasterea Fecioarei Maria, trad. cit., p. 872.
20. "Taina intruparii Cuvintului cuprinde in sine intelesul tuturor ghiciturilor si tipurilor din Scriptura si stiinta tuturor fapturilor vazute si cugetate - caci Cel ce a cunoscut taina crucii si a mormintului a inteles ratiunea celor spuse mai inainte, iar cel ce a cunoscut intelesul tainic al invierii a cunoscut scopul spre care Dumnezeu a intemeiat toate de mai inainte" (Sf. Maxim Marturisitorul, op. cit., trad. cit., p. 148).
21. Sf. Atanasie cel Mare Despre intrupare, 54, in P.G., XXVI, 996.
22. Sf. Andrei al Cretei, Cuvint la Taierea-imprejur a Domnului nostru Iisus Hristos, trad. de Pr. Fecioru, in "Mitropolia Olteniei", XX (1968), 1-2, p. 102.
23. Sf. Ioan Gura de Aur, Cuvint la invierea Domnului, trad. Pr. D. Fecioru, in "Mitropolia Banatului", XVIII (1968), 4-6.
24. Idem. Omilia a 2-a despre cruce, in P. G., XLIX, 413.
25. Dogmatica, I, 7-11, trad. cit., p. 17, 28, 34.
26. Ibidem, p. 17.
27. Idem, Cuvint la nasterea Fecioarei, trad. cit., p. 871.
28. Despre preotie, VI, trad. D. Fecioru, in "Biserica Ortodoxa Romana
" LXXV (1957), 10, p.948.
29. Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza, XVII, 5, trad. cit., p. 472.
30. Sf. Vasile cel Mare, Omilia XV despre credinta, trad. cit., p. 492.
31. Sf. Maxim Marturisitorul, Capete gnostice, II, 25, in "Filocalia", trad. cit., vol. II, p. 175.
32. Sf. Grigorie Palama, Omilie la Pogorirea Sfintului Duh, trad. Pr. Olimp Caciula, in "Mitropolia Olteniei", XXIII (1971), 1-2, p. 43-44: Duhul Sfint a fost, este si va fi intotdeauna, creind dimpreuna cu Tatal si cu Fiul, la vreme, toate cele create si reinnoind impreuna cele ce si-au pierdut infatisarea cea dintru inceput si sustinind toate care exista: pretutindeni prezent si plinind toate, conducind si supraveghind totul. Caci zice catre Dumnezeu Psalmistul: "Unde ma voi duce dinaintea Duhului Tau si de fata Ta unde voi fugi?" (Ps. CXXXVII, 7).
Dar Duhul Sfint nu este numai pretutindeni prezent, ci este si mai presus de toate; nu este nici numai in tot veacul si timpul, ci si mai inainte de tot veacul si de tot timpul. Si nu numai pina la sfirsitul veacului va fi cu noi, dupa fagaduinta, ci cu mult mai mult, El va ramine impreuna cu cei vrednici si in veacul ce vine, facind nemuritoare si umplind de slava vesnica si trupurile acestora, lucru care si Domnul aratindu-l, a spus ucenicilor Sai: "Voi ruga pe Tatal si alt Mingiietor va da voua, ca sa ramina cu voi in veac" (Ioan XIV, 16).
________________________________________________
SFANTA TREIME - TEMEIUL SI MODELUL BISERICII
Taina Treimii celei de o fiinta si mai presus de fire constituie temeiul credintei si trairii noastre crestinesti, fiind totodata sufletul viu al Bisericii, pe care o face sa traiasca din viata treimica, impartasita haric tuturor membrilor ei, intr-o nesfarsita kenoza a iubirii, care inalta, desavarseste si indumnezeieste.Astfel, Biserica, ca Trup al lui Hristos extins in umanitate, prin Duhul Sfant, in timp si spatiu, este mediul in care se afla prezenta si actioneaza direct Sfanta Treime, iar comuniunea de iubire dintre membrii Bisericii isi are izvorul nesecat in taina iubirii si vietii de comuniune mai presus de fire, ce exista in sanul Sfintei Treimi 1. Dogma Sfintei Treimi este, de altfel, pentru Biserica Ortodoxa “fundamentul imuabil al intregii gandiri religioase, al intregii pietati, al intregii vieti spirituale, al intregii experiente” 2.
Asadar, temeiul principal al Bisericii nu trebuie cautat prin speculatii sofiologice prapastioase intr-o realitate divina externa si deosebita de Persoanele Treimice, ci in insasi taina vietii comune a persoanelor divine 3. Si acest temei il intelegem numai in sensul ca relatiile trinitare divine sunt un model al relatiilor dintre oameni in Biserica, ci si in sensul ca ele sunt o putere care produce si adanceste aceste relatii. In viata Bisericii e impletita viata Sfintei Treimi. Numai pentru ca se iubesc persoanele Sfintei Treimi, ele produc si intre oameni atmosfera de iubire 4.
Dorind cu tot dinadinsul ca iubirea si unitatea din Biserica sa fie identica cu cea din sanul Prea Sfintei Treimi, Mantuitorul Insusi, inainte de patimi, se roaga Tatalui ceresc: “Parinte Sfinte, pazeste-i intru numele Tau pe cei pe care Mi i-ai dat, ca sa fie una precum suntem Noi… Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru cei ce vor crede in Mine, prin cuvantul lor, ca toti sa fie una, dupa cum, Tu Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una, ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis. Si slava pe care Tu M-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca sa fie una, precum Noi una suntem. Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime, si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca l-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine” 5.
De aici rezulta ca modul unirii sau al comuniunii intre Tatal si Fiul, sau intre Tatal, Fiul si Sfantul Duh este modelul dupa care trebuie sa se realizeze uniunea intre toti fiii lui Dumnezeu, dupa har, in comunitate Trupului tainic al Domnului, dar totodata si principiul acesteia 6.
Asadar, “Biserica, in calitatea ei de mediu de restaurare a oamenilor, in comuniunea de iubire cu Dumnezeu si intreolalta nu poate avea alt izvor si un alt model decat Sfanta Treime. De aceea, cand Iisus vorbeste de unitatea Bisericii si se roaga pentru ea, El nu da ca exemplu (pentru aceasta unitate) nici Imperiul roman si nici Republica Elina, nici o alta forma de organizare politica sau sociala, ci relatiile interpersonale din Sfanta Treime” 7. Dar, Sfanta Treime nu reprezinta numai un model care ii ramane exterior Bisericii, oricat de desavarsit ar fi el, ci o realitate, sau mai bine zis realitatea sau existenta perfecta, cu care ea trebuie sa se uneasca, fara confuzie 8. “Se citeaza astfel cuvintele lui Iisus: omnes sint unum (ca toti sa fie una), dar se trece cu vederea “cum”, modelul vietii trinitare: “Precum Tu, Parinte, in Mine si Eu in Tine”. Astfel se constata ca Rugaciunea lui Iisus pentru unitatea Bisericii arata ca Treimea nu este numai model pentru viata Bisericii, ci si izvorul si finalitatea ei: “Ca ei sa fie una in Noi” 9.
Dar, ceea ce face posibila participarea concreta si eficienta a Bisericii la viata Sfintei Trieimi este intruparea Fiului lui Dumnezeu. Prin intruparea Sa, Mantuitorul Iisus Hristos a introdus natura umana in intimitatea cea mai profunda a Treimii si i-a dat putinta participarii vesnice la viata Treimica. Din acest motiv este Hristos Capul Bisericii si Biserica este Trupul Sau (Efeseni I, 22). Iar prezentarea Bisericii ca Trup al lui Hristos nu inseamna o ecleziologie opusa sau paralela, vis-à-vis sau alaturi de imaginea trinitara a Bisericii. Persoanele umane care formeaza Trupul (tainic) al lui Hristos participa la viata treimica. Biserica inteleasa ca Trup al lui Hristos este plina de Duhul Sfant, si prin aceasta plina de viata treimica” 10.
Astfel, intruparea este Taina prin care Sfanta Treime intra in comuniune pentru totdeauna cu umanitatea, iar aceasta are loc in Iisus Hristos, Fiul si Cuvantul Tatalui intrupat. Prin urmare, de aspectul trinitar al Bisericii se leaga in mod inseparabil aspectul hristologic. Propriu-zis, unul trimite la celalalt si amandoua aspectul pnevmatologic, toate trei evidentiind aspectul de comuniune al Bisericii 11.
In acest context, putem constata, pe de o parte, ca aspectul trinitar al eclesiologiei isi are temeiul in aspectul hristologic, deoarece “in Hristos se descopera taina comuniunii trinitare”. Dorinta Lui este ca Biserica sa dobandeasca chipul Sfintei Treimi. Biserica traieste in Duhul Sfant din Hristos. De aceea, Hristos ramane Capul Bisericii 12. Pe de alta parte, numai intrucat Hristos ramane permanent Capul Bisericii, aceasta se poate impartasi continuu de Sfanta Treime ca model, putere si implinire a vietii ei de comuniune 13.
Exprimand taina vietii de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi, Biserica este ea insasi o icoana a relatiilor treimice, continuand in acelasi timp lucrarea mantuitoare a Intemeietorului ei divin in lume, ca esenta si finalitate a relatiei personale dintre Dumnezeu si om. “Insa Biserica in calitatea ei de icoana a Sfintei Treimi nu se zideste ca o icoana paralela sau independenta de Sfanta Treime, ci ca participare la viata treimica si ca stralucire (reflectare) in lume a acestei participari. De fapt, cand cineva devine crestin sau membru al Bisericii, aceasta se face prin Botezul in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Asadar, a deveni crestin inseamna a restabili sau a incepe comuniunea cu Sfanta Treime 14. Precizam, insa, ca aceasta restabilire intre om si Dumnezeu sau aceasta trecere de la omul – creatura a lui Dumnezeu la crestinul – madular al trupului tainic al lui Hristos se face numai in Biserica prin Taina Sf. Botez. Iar Cel care ne introduce in aceasta stare sau relatie cu Sfanta Treime este Duhul Sfant sau Duhul lui Hristos. Astfel, viata crestina este viata in Hristos sau in Duhul Sfant. Si numai in Hristos prin Duhul Sfant intalnim si cunoastem noi pe Tatal. Prin urmare, viata in Hristos sau viata duhovniceasca este mai intai de toate participare la viata treimica 15. In ceea ce priveste modul in care cele trei Persoane divine intra in relatie cu Biserica si Credinciosii, Sfintii Parinti afirma ca toate le face Tatal prin Fiul, in Sfantul Duh, intr-o maniera in care Tatal apare ca sursa a lucrarii, Fiul ca viata, si Duhul Sfant ca putere care concretizeaza sau finalizeaza actiunea; nici una din cele trei Persoane divine nu are o lucrare distincta care sa fie a Sa proprie, ci o viata si o lucrare unica si identica trece prin Toate Trei 16.
In acest context, toate rugaciunile Bisericii incep cu invocarea Prea Sfintei Treimi: “In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh”, aratand ca nu se poate face nici o rugaciune cu un rezultat fara credinta in Ea. De asemenea, toate rugaciunile sfarsesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu marturisierea puterii Ei, ca temei al increderii ca ce s-a cerut in rugaciune sa va putea implini. In acest sfarsit al rugaciunii se exprima nadejdea in puterea Treimii de a implini cele cerute si in vointa Ei de a le implini. In sfarsitul rugaciunii din Biserica, precum si in ecfonisele rostite se exprima puterile si bunatatile Sfinetei Treimi, ca temei de nadejde pentru implinirea celor cerute.
In Biserica si la orice inceput al unui lucru in viata de toate zilele, credinciosii se inseamna cu semnul Sfintei Cruci, insotit de invocarea Sfintei Treimi, aratandu-se prin aceasta o anumita salasuire a Treimii in fiinta lor. Facandu-ne acest semn, ne amintim ca prin Cruce ne-a eliberat Fiul intrupat al Tatalui de robia pacatului si a dusmanului nostru nevazut. Prin pomenirea Sfintei Treimi la insemnarea noastra cu semnul Crucii aratam ca nu putem desparti crucea lui Hristos de iubirea si grija Treimii fata de noi, Care a socotit ca prin Crucea suportata de Fiul lui Dumnezeu ne poate mantui, intrand prin ea in acelasi timp si vointa noastra de a ne infrana de la pornirile egoiste si de a ne darui impreuna cu Fiul, Tatalui ceresc, prin Duhul Sfant. Ea ne ajuta astfel sa ne pregatim pentru Imparatia Treimii ca Imparatie a iubirii 17.
Faptul ca toate Tainele din Biserica Ortodoxa incep cu formula: “Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh” arata ca intreaga viata sacramentala este o introducere si o adancire in comuniunea treimica si in acelasi timp o salaslusire (inhabitare) a vietii treimice in noi. De aceea, intr-o rugaciune de la slujba sfintirii Sfantului si Marelui Mir se cere ca cei ce vor fi unsi cu aceasta sa devina “locas al Sfintei Treimi” 18.
Tainele Bisericii incep, insa, nu numai cu invocarea numelor Persoanelor Sfintei Treimi odata cu semnul Crucii, ci si cu binecuvatarea "Imparatiei Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh”, care a inceput pe pamant ca Biserica si va continua vesnic in ceruri.
Dupa rostirea crezului niceo-constantinopoliltan, care cuprinde credinta in Sfanta Treime si in lucrarea Ei creatoare si mantuitoare si in fagaduinta vesnicei fericiri ce ne-o va da, preotul le doreste credinciosilor si roaga pe Dumnezeu sa le dea cele dorite de Sfantul Apostol Pavel adresatilor sai din Corint: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatal si impartasirea (comuniunea) Sfantului Duh sa fie cu voi cu toti” 19. Credinciosii doresc preotului la fel. De fapt, acestea ne vin de la Sfanta Treime, pentru ca acestea le are Ea Insasi: dragostea si comuniunea 20. Acestea se realizeaza in cadrul Sfintei Liturghii, pentru ca “intreaga Sfanta Liturghie, rugaciunea prin excelenta a Bisericii este o introducere spirituala progresiva in Imparatia sau Comuniuea Sfintei Treimi. Impartasirea (comuniunea) euharistica cu Trupul si Sangele lui Hristos este, de fapt, culmea acestei comuniuni cu Treimea in viata sacramentala.” 21
In ceea ce priveste rolul pe care fiecare Persoana Treimica il desfasoara asupra noastra in Biserica, aceasta este foarte bine prezentat in rugaciunea: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant. Treimea Sfanta, marire Tie”.
Asadar, de la Tatal porneste mantuirea noastra in orice act savarsit in cadrul ei, precum a pornit si creatiunea; prin Fiul se infaptuieste ea si orice act in cadrul ei; Duhul Sfant ne acopera cu puterea Lui, ne apara in starea in care am fost ridicati, ca sa ramanem si sa ne intarim in starea de mantuire sau imparatie Treimii 22. Prin urmare, viata crestina este viata in Hristos sau in Duhul Sfant, caci numai in Hristos prin Duhul Sfant intalnim si cunoastem noi pe Tatal 23, iar viata in Hristos sau viata duhovniceasca nu este altceva decat o participare directa la viata treimica. Intrarea in aceasta viata nu se poate face decat prin Botezul facut in numele Sfintei Treimi, si nu putem sa ne impartasim din plinatatea ei decat prin harul divin venit din fiecare Taina.
Apoi, numai in si prin Sfanta Liturghie, care se incheie cu impartasirea credinciosilor cu Trupul si Sangele Fiului intrupat al Tatalui, credinciosii fac in mod special experienta inaintarii lor comune in Imparatia Sfintei Treimi, simtind-o tot mai adanc in ei pe Aceasta, cu iubirea Ei, care devine si iubirea lor introlalta, si traind astfel comuniunea tot mai calda intre ei din puterea comuniunii cu Ea 24.
Impartasirea pe care credinciosii o fac cu Trupul si Sangele Domnului nu o fac numai pentru prezent, ci ei o fac pentru a intra in Imparatia lui Dumnezeu pururea si in vecii vecilor. Iar chipul imparatiei viitoare a lui Dumnezeu il reprezinta Biserica in care si intra si se inainteaza prin Sf. Taine. Astfel Biserica este forma pamanteasca de “acum” a Imparatiei Cerurilor, este arvuna Imparatiei desavarsite 25.
Un alt aspect al relatiei dintre Biserica si Sfanta Treime este unitatea. Precum cele Trei Persoane sunt Una, dupa cuvantul Mantuitorului “ca toti sa fie una….” 26, tot astfel, multitudinea de persoane care intra in Trupul tainic al lui Hristos prin Botez sa fie una prin credinta si trairea in aceeasi unica dumnezeire.
Dupa cum am aratat mai sus, Biserica se intemeiaza pe intruparea sau este o intrupare continua si prin aceea ca are menirea si puterea sa actualizeze in fiecare credincios si in toti impreuna unirea cu Dumnezeu, prin har, dupa modelul teandric al lui Hristos. In acest sens “Iisus Hristos, vazut ca Ratiunea si Iubirea unificatoare a tuturor, este el insusi Biserica, intrucat ea este modul prin care trece din virtualitate in actualitate, pe masura ce restabileste in cei pe care ii aduna in Sine, iubirea fata de El si intreolalta. Biserica nu se poate concepe fara acest rol unificator care este identic cu insasi misiunea ei mantuitoare” 27.
Rolul unificator al Bisericii, precum si actiunea ei mantuitoare in Hristos isi gaseste temeiul numai in intruparea Mantuitorului. “Domului S-a intrupat, S-a rastignit si a inviat ca om, ca sa adune pe toti cei dezbinati in Sine, in infinitatea iubirii Sale fata de Tatal si a Tatalui fata de El. Unificarea aceasta a tuturor in Sine constituie insasi esenta mantuirii. Caci unitatea aceasta inseamna unitatea in Dumnezeu Cel prefericit si vesnic. De altfel, in afara de Dumnezeu nu este cu putinta unitatea, deci nici mantuirea” 28.
Chezasia unitatii Bisericii o reprezinta insasi prezenta lui Hristos in ea, intrucat El lucreaza si ca Logos si ca Mantuitor la unirea tuturor cu Sine in spatiul Bisericii. “Unde este Hristos, este unitate, caci unde este Hristos este iubirea care vrea sa-i imbratiseze pe toti in Sine si sa-i infatiseze Tatalui. Unitatea nu se poate dobandi, decat prin inradacinarea in Hristos, care este Cuvantul lui Dumnezeu devenit accesibil noua prin intrupare, ca sa ne readune pe toti in unitatea Sa. Dezbinarea nu este decat iesirea din aceasta temelie neschimbata si unitara.” 29
In Biserica, Hristos este prezent si lucreaza intr-un mod superior prezentei si lucrarii Sale in lume, inainte de intrupare. Propriu-zis, El S-a intrupat ca sa intemeieze Biserica, unind-o cu Sine si facandu-se prezent si transparent prin Duhul Sfant in viata si lucrarea ei. Intemeind-o in Sine, in unirea ipostatica a celor doua firi ale Sale, in unitatea teandrica a Persoanei Sale, Hristos a fundamentat Biserica pe acelasi model unitar teandric, care se prelungeste prin Trupul Sau jertfit, inviat si deplin pnevmatizat, din El in ea 30. “Creatorul si sustinatorul unitatii Bisericii este Intemeietorul si Carmaciul ei, Care ne-a unit cu El si S-a unit cu noi si S-a facut prin toate una cu noi”, in asa fel incat: “cel ce priveste la aceasta lume noua a zidirii Bisericii, vede in ea pe Cel ce este si S-a facut in ea toate in toti”, pe Hristos “Cel ce a adunat pe cele ratacite si imprastiate intr-o unitate si le-a facut pe toate o singura Biserica, o singura turma” 31.
Pentru ca modelul teandric sa tina de insasi fiinta Bisericii, sa nu-i ramana exterior sau imposibil de realizat, Hristos impartaseste necontenit Bisericii Trupul Sau indumnezeit, fiecarui credincios al Bisericii, dar nu in mod separat, ci intr-o unitate de iubire sau intr-o comuniune ce se adanceste tot mai mult. Din acest trup indumnezeit sau din Hristos euharistic, Duhul Sfant lucreaza prin energiile necreate, personalizante si creatoare de comuniune, la adunarea tuturor sub acelasi Cap – Hristos Mantuitorul 32. Sfintii Parinti vad temelia unitatii Bisericii in prezenta aceluiasi Trup jertifit si inviat, si ca atare umplut de infinitatea iubirii dumnezeiesti, in toate madularele Bisericii. Iar, intrucat Trupul lui Hristos este plin de Duhul Sfant, care iradiaza din El ca o energie unificatoare si datatoare de viata si de sfintenie, contrare egoismului separatist, a doua temelie a unitatii Bisericii este, dupa Sfintii Parinti, Duhul Sfant. Propriu-zis, el infatiseaza Trupul lui Hristos si pe Duhul Sfant ca o dualitate nedespartita, producand si sustinand unitatea Bisericii 33.
Aceasta dualitate, Hristos si Duhul Sfant, uniti perihoretic intre ei cu Tatal, impartasesc continuu Bisericii viata din viata comunitara a Sfintei Treimi, sursa si modelul suprem al comuniunii. Astfel, Biserica traieste in oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi. Asa cum nu se pot desparti Cele Trei Persoane din unitate lor iubitoare, asa nu se pot desparti nici Biserica de Dumnezeu si nici membrii ei credinciosi intreolalta, in profunzimea vietii lor 34.
Ceea ce alimenteaza aceasta unitate si-i da stabilitate, durabilitate si perspectiva este “Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfant, care vine continuu in Biserica si in fiecare madular ca un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar al acestora de a se impartasi de El 35.
NOTE BIBLIOGRAFICE
1. Magistrand Dumitru Gh. Radu, Invatatura Ortodoxa si Catolica despre Biserica, in Ortodoxia, anul VII (1954) nr. 4, p. 537.2. Vl. Lossky, Essai sur la Theologie mystique de L’Eglise d’Orient, Paris, Aubier, 1944, p. 64; Magistrand Dumitru Gh. Radu, art. cit., p. 537.
3. Teologia Dogmatica si Simbolica, vol. II, p. 771.
4. Ibidem.
5. Ioan XVII, 11, 20-23.
6. Magistrand Dumitru Gh. Radu, art. cit., p.538.
7. Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul dupa Biserica nedespartita sau Apelul tainic si irezistibil al iubirii Treimice, in Ortodoxia XXXIV (1982) nr. 4, p. 592.
8. Preot Stefan Buchiu, Intrupare si unitare, Restaurarea cosmosului in Iisus Hristos, Editura Libra, Bucuresti, 1997, p. 150.
9. Dr. Dan – Ilie Ciobotea, art. cit., p. 592.
10. Idem, Ibidem, p. 592-593.
11. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 150.
12. Pr. Asist. Dumitru Gh. Popescu, Ecleziologia romano-catolica…, p. 404.
13. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 151.
14. Dr. Dan-Ilie Ciobotea, art. cit., p. 593.
15. Idem, Ibidem.
16. Sfantul Atanasie, Scrisoarea I catre Serapion, P.G. 26, 596 A.
17. Pr. Porf. Dumitru Staniloae, Sfanta Treime, creatoarea, mantuitoarea si tinta vesnica a tuturor credinciosilor, in Ortodoxia, anul XXXVIII (1986) nr. 2, p. 34.
18. Dr. Dan-Ilie Ciobotea, art. cit., p. 593.
19. II Corinteni, XIII, 13.
20. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 36.
21. Dr. Dan Ilie Ciobotea, art. cit., p. 36.
22. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 36.
23. Ioan XIV, 6-10; Romani, VIII, 15.
24. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, art. cit., p. 38.
25. Idem, Ibidem.
26. Ioan XVII, 24.
27. Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, p. 269, nota 337.
28. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. II. P. 255.
29. Idem, Ibidem, p. 256.
30. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 153-154.
31. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 258.
32. Pr. Stefan Buchiu, op. cit., p. 154.
33. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 258.
34. Idem, Ibidem.
35. Idem, Ibidem, p. 258-259.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu