Ortodoxism - despre Creaţie şi Pronie divină

DUMNEZEU CREATORUL SI PRONIATORUL

Grijile vietii si instrainarea de Dumnezeu nu ne ingaduie sa vedem si sa pretuim intotdeauna cum se cuvine, minunatele insusiri ale lui Dumnezeu, ca Facatorul a toate si Proniatorul. Adesea ochii nostri sunt inchisi si noi putem simti pe Dumnezeu ca Ziditorul a toate si <>, odata cu credinta noastra careia Dumnezeu i-a dat putere de adevar in Hristos si ne-a deschis ochii sa-L cunoastem ca si orbului din Sf. Evanghelie care a cerut: <> si caruia Mantuitorul, dupa ce l-a vindecat, i-a zis: <>.
In mod firesc Dumnezeu nu a putut fi cunoscut de catre oameni fara a li se descoperi lor El insusi. Inteleptii antici care si-au aplecat cugetarea asupra fenomenului existentei n-au putut cunoaste atotputernicia lui Dumnezeu, ramanind la ideea ca materia este din vesnicie si nici n-au putut simti purtarea de grija a lui Dumnezeu ramanind la credinta in superstitie, in vrajitorie, in <> si <> al existentei. Alti ganditori au recunoscut pe Dumnezeu ca facatorul a toate, dar nu si ca purtatorul de grija, asa cum cred reprezentantii cunoscutului curent <>.

I.

Existenta lui Dumnezeu cel unic si purtarea sa de grija s-au aratat ca adevaruri ale mantuirii mai intai poporului ales de Dumnezeu, Israil, atunci cand Dumnezeu a socotit sa scoata pe oameni de sub puterea idolatriei, si sa le arate caile vietii dumnezeiesti, pentru care a fost zidit omul dintru inceput. Desavarsirea acestei descoperiri ni s-a dat in Hristos, in care se sfinteste si se lumineaza toata taina existentei, se descopera Hristos ca Domn cu Numele Sau vechi de <>, se elibereaza omul de sub puterea stihiilor si a idolilor, si i se reda in Hristos locul sau de cinste ca incununare a zidirii lui Dumnezeu. Toate lucrurile se reinnoiesc in Hristos, cand omul este reasezat in demnitatea de cununa a fapturii, ca sa nu mai fie robul acesteia, iar Cuvantul lui Dumnezeu este sfintit din nou in Hristos, ca izvor de viata vesnica pentru toata faptura.
Sf. Scriptura si Sf. Traditie, cele doua cai prin care ni s-a transmis adevarul mantuirii descoperit de Dumnezeu, ne invata ca insusirile Sale de Creator si Proniator exprima atat atotputernicia cat mai ales dragostea Sa nemarginita fata de fiintele create.
<>, citim in psalmi, iar Sf. Apostol Pavel ne precizeaza ca este vorba de Hristos-Dumnezeu ca ziditor: <>.
Puterea de a crea este astfel numai in mana lui Dumnezeu cel in Treime care prin Dumnezeu-Tatal binevoieste sa se zideasca toate, prin Fiul, Cuvantul lui Dumnezeu se pun in lucrare, iar prin Duhul Sfant se desavarsesc. Nici o alta existenta din cer sau de pe pamant, nu are puterea de a crea in afara de Dumnezeu cel intreit, nici o alta existenta nu vine din vesnicie, caci Dumnezeu a zidit toate din nimic, deci existenta lor nu e prin ele insele, ci cade in seama atotputerniciei lui Dumnezeu; iar pe de alta parte, toate fiintele zidite isi au un inceput. Toata lucrarea creatiei poarta astfel pecetea Sfintei Treimi si nimic nu s-a scos din creatie fara stirea Lui, dupa cum nimic nu s-a adaugat fara voia lui, pentru ca nu are nimeni, decat El aceasta putere.
Daca in Sfanta Scriptura a Vechiului Testament Dumnezeu ne invata ca toate s-au zidit prin Cuvantul Sau, in Noul Testament ne arata ca Lucratorul este Hristos: <>.
Dar, marturia despre puterea unica a lui Dumnezeu de a crea toate din nimic, nu este un scop in sine. Dumnezeu da marturie despre atotputernicia Sa, nu pentru a infricosa, sau a coplesi, ci pentru a-i duce pe oameni la dragostea Sa. Intelepciunea ce respira din cele zidite se arata ca dragoste a sa vie si lucratoare. Cand a zidit pamantul in cele sase zile, Dumnezeu niciodata nu a fost lipsit de gandul la cel care se va bucura de el, la cel care-i va incununa zidirea, la cel in care, prin cele zidite, avea sa-si <> si sa-si <> Numele Sau in inima lui pentru credinta in Cuvantul Sau, la cel in care din aceasta cauza avea sa se <> de toate lucrurile Sale, la om. Nu este astfel o creatie ca a demiurgilor legendari, care-si aratau doar puterile lor. Creatia lui Dumnezeu prin puterea Sa este semn si marturie si pecete a dragostei Sale parintesti. Ea a fost gandita ca darul de nunta a lui Dumnezeu pentru sfintirea Cuvantului Sau in om. Si, astfel, nici creatia nu este deasupra omului, nici omul nu este mai presus de Dumnezeu. Randuiala dumnezeiasca a creatiei il arata pe om imparat peste firea cea zidita, in timp ce se afla in ascultarea de Cuvantul lui Dumnezeu, cel plin de har si sfintit si taina de nunta a sufletului omului cu Dumnezeu, ca intr-un legamant.
Iar acum acest Cuvant al lui Dumnezeu, prin care <>, isi arata o alta putere a Sa, cu mult mai mare decat aceea de a aduce la fiinta din nimic. Este puterea de a izvori viata vesnica, el devine puterea de viata vesnica si de aceea si de lumina in caile omului, caci Dumnezeu in afara de porunca Sa nu i-a mai prescris omului cum sa umble in viata, pentru ca insasi viata care izvora din Cuvantul lui Dumnezeu, ii arata omului caile Sale, pe care Sf. Scriptura le numeste <>: <>.
Astfel, in om Cuvantul lui Dumnezeu prin Duhul Sfant isi arata o putere noua, El nu mai creeaza, ci izvoraste in om viata vesnica, de aceea Sf. Scriptura ne spune ca Dumnezeu <>. In acelasi timp, puterea de a izvori viata vesnica in om este si slava Cuvantului lui Dumnezeu.
In acelasi chip ca si la creatie in Noul Testament, Sf. Evanghelist Ioan, dupa ce da marturia despre Logos, ca putere de creatie cand spune: <>, il marturiseste apoi ca putere de viata vesnica si ca slava a lui Dumnezeu: <>. Iar despre puterea <> Sale care in Hristos este puterea Invierii, se spune: <>.
Sf. Scriptura ne da astfel marturie atat despre puterea de a crea si a da viata a Cuvantului lui Dumnezeu, cat si despre puterea Sa de a readuce la viata, de a mantui, de a face <> si prin aceasta de a reintra in slava Sa, ca Domn si intru <> Sa ca datator de viata vesnica prin invierea oamenilor, putere pentru a carei aratare psalmistul s-a rugat cu cuvintele profetice: <>. Aceste lumini calauzitoare ale Sfintei Scripturi le luam in integritatea lor din marturia de viata si de credinta a Sfintei Traditii.
Despre unitatea existentei lui Dumnezeu, ne spune Sf. Efrem Sirul ca in zadar am cauta analogii pentru Cel care nu se aseamana decat Lui insusi (Despre credinta I, 1-5). Despre pecetea Sf. Treimi in cele zidite citim la Sf. Irineu ca cei care au primit Duhul Sfant si umbla in El sunt calauziti catre Cuvant, adica la Fiul. Fiul insa ii duce la Tatal, iar Tatal ii face partasi la nestricaciune. Daca, fara Duhul nu se poate vedea Cuvantul lui Dumnezeu, fara Fiul nimeni nu poate ajunge la Tatal. Caci stiinta Tatalui este Fiul, iar cunostintele despre Fiul se dobandesc prin Duhul Sfant. Iar Duhul il da dupa bunavointa Tatalui, Fiul ca datator celor care voieste si cum voieste Tatal (<>, 4-10).

II.

Insasi intelepciunea lui Dumnezeu cu care a zidit toate era supusa, cum am spus, dragostei Sale nemarginite cu care a zidit pe om, de aceea si relatia dintre Creator si faptura Sa nu poate fi alta decat de comuniune, ca intre parinte si fiu. Dumnezeu a pus legi in toate cele zidite, si ele se supun acestora fara gres: <>. Dar dragostea Sa fata de om era atat de mare, incat Dumnezeu nu ar fi zidit pamantul daca nu avea de gand sa-l zideasca pe om si n-ar mai fi pastrat pamantul daca omul zidit nu ar fi fost lasat sa se intoarca. Din aceeasi dragoste nemarginita care a dat puteri intelepciunii Sale sa zideasca toate, a izvorat si puterea purtarii Sale de grija fata de fapturile Sale.
Daca omul era facut sa se indrepte catre Dumnezeu prin ascultarea de Cuvantul Sau si sa imbrace trup ceresc dupa purtarea celui pamantesc, astfel neascultarea a schimbat sensul celor create. In om era zidit locasul de nunta al Cuvantului, inima sa, pentru viata vesnica. Dumnezeu a locuit in inima omului prin Cuvantul Sau care a facut sa se salasluiasca in el Duhul Sfant, iar Duhul este dragostea. Calcarea Cuvantului a dus la pierderea Duhului Sfant din inima omului, cum citim la Sf. Chiril al Alexandriei, iar lipsa Duhului Sfant a facut ca Cuvantul lui Dumnezeu sa nu se mai poata da cu folos pana la curatirea lui din nou si sfintirea inimii omului ca templu al lui Dumnezeu. Celui care a facut sminteala de pangarire a templului lui Dumnezeu din inima omului si a ranit inima lui Dumnezeu, incat sa exprime blestem impotriva sa, i se adreseaza cuvintele Domnului: <>.
Cu puterea chipului lui Dumnezeu din el, omul avea puterea de a sta in ascultare si numai sminteala voita a facut firea lui nepotrivita pentru ascultare. Cand pacatuieste omul se dispretuieste pe sine insusi si pierde caldura caminului parintesc, care este cea a Duhului Sfant. Prin acest lucru oamenii nu mai simt ruperea de Dumnezeu ca pe o pierdere, decat atunci cand ajung in nevoie. Astfel, nu mai aduc nedumerire nici intrebarile: de ce n-a fost pazit omul la inceput, sau de ce nu este silit sa se intoarca in Hristos? Era suficienta puterea care a sadit-o Dumnezeu in om daca aceasta era incununata cu credinciosia, si daca cel care <>, nu era <>. Nu a fost sila nici atunci, nici acum, dar harul sau are aceeasi plinatate acum ca si atunci si cheama la nunta Fiului de imparat pe cel pierdut de catre El pentru adevarul unic al vietii, care vine numai din Cuvantul lui Dumnezeu si care este putere in cer si pe pamant, care i-a fost data lui Hristos. In mod obisnuit inima omului prin instrainare devine impietrita si nici minunile nu sunt de ajuns ca s-o induplece la credinta: <>. Dar Dumnezeu asteapta foamea din tara indepartata in care zaboveste fiul risipitor, pentru ca acesta sa-si <> si sa se intoarca. Dumnezeu a exprimat in Hristos fericirile Sf. Evanghelii pentru cei care ajung la credinta cu bucurie, si nu doar la nevoie si cu lacrimi, pentru cei ce <> si a profetit puterea lui Dumnezeu de a descoperi in oameni nevoia lor de mantuire: <>.
Dragostea lui Dumnezeu, cea vie si osarduitoare, a trecut la lucrare indata dupa instrainarea omului de Dumnezeu si s-a manifestat in planul iconomiei divine a rascumpararii mai intai prin scoaterea omului din rai, in primul rand pentru a nu se strica si mai mult prin alipirea de cele pamantesti. Raiul era un adaos la chipul lui Dumnezeu din om, pe cand dupa ruperea de Dumnezeu, acestuia ii era prilej doar de sminteala si de posibilitatea de a nu muri in veci in instrainarea de Dumnezeu. Apoi Dumnezeu a facut ca pamantul sa-l sileasca pe om la munca, cu sudoarea fruntii, pentru a se sfinti cu jertfa sa inaintea lui Dumnezeu: tot pamantul urma sa rodeasca spini si palamida, iar animalele aveau sa reprezinte in firea lor ceea ce avea acum omul pe dinlauntrul sau, in inima sa, din cauza instrainarii sale de Dumnezeu si iesirii sale din sfintirea in care se odihnea Dumnezeu. Sfintirea omului si odihna Sa constituie de atunci obiectul purtarii de grija a lui Dumnezeu fata de om: <>. Cat timp revelatia naturala si cea primordiala aveau putere asupra omului, Dumnezeu l-a pastrat in luminile acestora. Semnul insuficientei acestora pentru om, a fost nevoia pedepsirii oamenilor, cum a fost la potop si apoi prin pierderea Sodomei si Gomorei. Apoi s-a descoperit oamenilor prin alegerea poporului Israil: <>; Legea Veche a insemnat insa o nunta silita cu inima omului, caci aceasta nu era pregatita sa primeasca pe Dumnezeu ca in rai. Nimic nu a dat Dumnezeu oamenilor fara plinirea vremii, pentru ca tot ceea ce este sfant, este izvor de viata si nu trebuie calcat in picioare de catre oameni din nestiinta. Nici la creatie, nici in Hristos mantuirea nu este o sila sau o privatiune, ci o nunta cu Hristos si o infiere: <casa, dar fiul ramane pe veci>>. Hristos este dar de nunta desavarsit, infiere, scriere pe inimi a voii lui Dumnezeu, sfintirea voii omului prin har, pentru ca inima lui sa rodeasca iarasi faptele cele bune <>. Caci ele sunt nu silite, ci un rod al nuntii cu Hristos, o binecuvantare, o putere de viata noua. Aceasta nunta cu Mielul este mai presus decat dorirea raiului de la inceput care era doar un adaos al Chipului lui Dumnezeu din om, Insusi Hristos este acum <>. Dumnezeu a binevoit sa-l cunune pe Hristos cu noi, sa ne infieze prin El.
Pe cat s-a retras Dumnezeu din calea omului si s-a ascuns pentru ca omul sa nu calce in picioare sfintirea Sa, care este viata pentru om, incat nu se stie in Legea Veche pentru ce face Dumnezeu asa (<> spune Eclesiastul, pana ce in Hristos lucrarea lui Dumnezeu de silire la credinta si la ascundere a scopului actiunii sale, avea sa se descopere ca Taina a harului Sau, a dragostei Sale, a purtarii Sale de grija, a desavarsirii Sale), tot pe atat de iubitor si binevoitor i s-a aratat Dumnezeu la cea mai mica osteneala a acestuia, inca de la jertfa primilor oameni, a lui Cain si Abel. Inca inainte de Avraam au existat oameni care s-au inaltat cu trupul la cer fiind bineplacuti lui Dumnezeu. Astfel, pe cat este de ascuns Dumnezeu in fata omului nesfintit, datorita iconomiei Sale si purtarii Sale de grija, ca sa nu-i fie sminteala, si sa lucreze asupra lui indirect, ca asupra fiului risipitor, care <> si a cheltuit-o <>, sortita pieirii in care roadele si transfigurarea sunt cu neputinta si in care este numai lepadarea de la mana lui Dumnezeu, tot pe atat de iubitor si de Parinte este Dumnezeu pentru cei ce se apropie de El si care primesc <> a infierii, ca la intoarcerea fiului risipitor: <>, cum spunea atenienilor Sf. Apostol Pavel.
Pentru mintea iscoditoare a omului, purtarea de grija a lui Dumnezeu a sadit atatea taine in natura incat descoperirile vor fi delectare pana la sfarsitul veacurilor. Dar descoperirile nu aduc si pacea inimii omului, pe care Dumnezeu prin revelatia divina a pregatit-o pentru sfintire: prin tutelare si sila in Legea Veche, prin infiere in Hristos si asteptare a fiului risipitor din tara indepartata unde-si cheltuise averile sale. Tot purtarii de grija a lui Dumnezeu se datoreste si <> din tara indepartata care-l face pe fiul cel pierdut sa-si revina in sine si sa se intoarca, caci a sta langa <> lui Dumnezeu si a pleca intr-o <> inseamna a aduce roade diferite si Domnul cunoaste dinainte, <>. Dumnezeu se descrie pe sine lui Moise ca cel ce este bun si drept si indelung rabdator, dar care nu lasa nici raul nepedepsit, daca nu are loc cainta si intoarcerea. Exista astfel raul din lume ca lipsa de sfintire a pamantului care a fost blestemat din cauza omului, si raul ca pedeapsa imanenta a dreptatii divine. Dar acest <>, este cu mult mai putin decat raul ca <<> nici <> in viata oamenilor, ci doar aceasta creatie a omului, raul strain de firea zidita de Dumnezeu: <>, scrie Ecleziastul. Raul din lume ca creatie a omului nu este astfel nici <>, nici <> ci trecerea peste stavilele puse de Dumnezeu in fire si in revelatia Sa spre autonimicirea oamenilor prin razboaie si lipsa de pace. Dar celor ce cauta mantuirea Dumnezeu le-a dat in Hristos puterea in fata <> din lume, de a-si zidi casa lor pe stanca si de mult a pus El in <> lumii <> imparatiei lui Dumnezeu, care o dospeste toata, si tot de mult a randuit judecata si mania Sa care nu vor fi o apocatastaza la sfarsitul veacurilor. Instrainarea de Dumnezeu care este duh si a dat in Hristos caile induhovnicirii omului este aratata in Sfanta Scriptura si prin cuvintele: <>, de asemenea ca: <>.
Dar daca Dumnezeu ne arata prin profeti ca <>, tot El ne spune in Hristos: <>. Apoi Dumnezeu incununeaza darul sau de nunta in Hristos prin fagaduinte, intre care in primul rind, <>.
Prin porunca privegherii asupra darului Sau in Hristos, Dumnezeu vrea sa tina mereu treaza inima omului pentru a nu se alipi de idoli. Dumnezeu ne spune in Sf. Scriptura ca <>, si ca in Hristos <>, dar El ramine necunoscut noua daca nu-l cautam pe calea lui Hristos, a lepadarii de sine, a daruirii de sine si a slujirii. Prapastia si apropierea dintre Dumnezeu si om sunt in Sfinta Scriptura doua realitati. Sf. Traditie ne spune ca atunci cind ne apropiem de Dumnezeu, ingerii Sai ne slujesc noua, dar ca ei se departeaza atunci cind ne instrainam de El. Prapastia mortii dintre noi si Dumnezeu, care a fost biruita in Hristos, ramine in noi numai daca noi nu vrem sa o trecem in Hristos si ramine insensibili la chemarea harului Sau, inabusindu-o in sufletul nostru: <curat cu inima care n-a luat in desert sufletul sau si nu s-a jurat cu viclesug aproapelui sau>> (Ps. 23, 3-4). Aceasta chemare este pentru infiere si asemanare in Hristos: <>. Cuvintul Tatalui nu biciuieste ranile fiului, nici nu toarna pe ele zahar, ca sa nu se mai vindece niciodata. Cuvintul Sau este <>, asa cum spunea poporului ales: <>. Astfel, cuvintul de mustrare al lui Dumnezeu nu taie, iar in bunatatea Sa nu este loc pentru dulgegarii. Dumnezeu este Parinte care a zidit spre a infia si a iubi si pentru a se sfinti pe Sine si proslavi in faptura Sa prin mintuirea ei in Hristos, iar nu pentru a o parasi, sau inspaiminta cu prezenta Sa. Au existat vremuri cind oamenii nu mai simteau pe Dumnezeu ca Parinte in Hristos dupa masura Sfintilor Apostoli. Atunci unii se spaimintau de judecata Sa, pe cind altii ramineau nepasatori fata de harul Domnului. Aceste extreme au fost prevazute de grija parinteasca a lui Dumnezeu care a aratat prin Sfintii Apostoli ca : <>. Asemenea si celor nepasatori le-a cerut sa caute <> care-i fereste si de ingimfare pentru merite proprii si de impovararea cu faptele intunericului. Aceste dar al harului l-a pastrat si il pastreaza Sfinta noastra Biserica in toata credinciosia, ce pe untdelemnul cel sfint din candela credintei Sfintilor Apostoli, care este semnul impacarii noastre cu Dumnezeu, al luminii in faptele noastre si al bucuriei in nadejdea noastra crestina.
Astfel, odata cu trezirea noastra in Hristos ni se descopera si slava lui Dumnezeu ca Ziditor a toate si Proniatorul, care nu este ca <> care nu are grija de oi, ci la toate poarta de grija pina la desavirsirea descoperirii Sale in noi, despre care a spus: <>. El a zidit pe om, si nu l-a lasat in seama alegerii lui nestiutoare, ci l-a asezat sub aripa Sa, atunci cind Scriptura ne spune: <>. De asemenea, la parusie, Domnul va desavirsi pe oameni in Sine, incit ei, ca oile Pastorului cel bun, nu vor mai putea cadea: << Nimeni nu le va rapi din mina Mea>> (Ioan 10, 28).
Si astfel, in Hristos Dumnezeu ne-a aratat calea de a-L cunoaste pe El ca Ziditorul a toate si Proniatorul, de a-l cunoaste apoi pe Hristos <> (Fil. 3, 10). In Hristos ni s-a aratat ca noi il putem cunoaste pe Dumnezeu, nu atunci cind ne facem <> din Sfinta Treime, <>, expresie a lipsei nevoii omului dupa Dumnezeu, ci atunci cind ne coborim la Hristos in ascultare si slujire si daruire de sine, caci cu lumina ochilor nostri trupesti si la cea a soarelui curat, nu putem vedea stelele cerului decit cu cit ne pogorim mai adinc in fintina cea cu apa vie, in Hristos. Cele inalte nu se vad decit prin pogorire, sau ele se inalta in inima noastra cu cit ne pogorim noi in Hristos si ne asemanam cu El. <>, cum spunea Sf. Apostol Pavel, noi ducem o viata desarta si nu putem simti si cunoaste darurile lui Dumnezeu prin creatia si pronia Sa, si nu putem multumi pentru ele, iar pe de alta parte si constiinta noastra ramine neimpacata: <>, scrie psalmistul, iar Eclesiastul marturiseste: <>. Totul este desartaciune cind raminem in afara noastra insine, in afara inimii noastre si nu ne intoarcem cu Hristos in noi: <>. Neputinta de a vedea pe Dumnezeu ca ziditor si Parinte zace astfel in noi, scrie Fer. Augustin: <> (<>, I, 1-3).
Dumnezeu a sadit in fiinta omului ceva, ca el sa fie al lui Dumnezeu si sa indrepte catre El prin calauzirea Cuvintului Sau, ca sa nu se rataceasca. El nu l-a zidit pe om doar ca acesta sa aleaga intre doua cai, ca si cum in ambele parti ar fi bine, ci pentru ca omul sa-si corespunda naturii create, vointei sale, sa se odihneasca in Dumnezeu cu firea sa facuta pentru Cuvintul Sau, iar in Hristos sa vina la El toti cei <> de atitea cautari si <> de pacate pentru a gasi odihna sufletului lor. Caci, dupa pierderea de sine a omului dintru inceput, firea acestuia a slabit, incit sa nu se poata feri de rau si de necuratie. Dumnezeu stie acestea si pentru acest lucru a indoit harul Sau in Hristos. <>. Harul lui Hristos vine in intimpinarea nevoii noastre de mintuire, caci in El, prin Invierea Sa, moartea s-a vadit numai ca un furt din cele create, caci natura oamului este facuta sa fie inghitita de viata. Invierea lui Hristos a intors inapoi prada diavolului, caci omul este mai de pret in fata lui Dumnezeu decit toate cele zidite.
Si daca Dumnezeu nu le-a nimicit pe acestea, pentru a le sili sa ajute ca revelatie naturala la intoarcerea omului, cu cit mai mult nu le va nimici Dumnezeu daca omul se pierde prin neascultare? <>. Dar desprinderea noastra si iesirea din aservirea fata de cele zidite, pentru ca acestea sa ni se dea ca adaos, si sa fim incununarea lor ca la inceput, este grea. Cum vom astepta viata vesnica de la Domnul Puterilor, daca nu vedem cele din fire in grija Sa? Dumnezeu ne-a aratat insa mai intii grija Sa fata de noi cind ne-a dat dovada viata lui Hristos, care nu poate fi tinuta de moarte: <>. Iar haina lui Dumnezeu pentru noi este cea a Invierii in Hristos prin Invierea lui Hristos. Rugaciunile noastre nu sunt ascultate din cauza necredintei noastre si a lipsei noastre de jertfelnicie, ca si filosofii atenieni din Aeropag, care n-au crezut in acea viata a lui Hristos inaintea lui Dumnezeu, care este pricina de inviere si care, astfel n-au luat viata lui Hristos ca masura pentru schimbarea vietii lor, prin adevarul Invierii lui Hristos. <> Dumnezeu insa prin darul iconomiei Sale poarta de grija: <>. El este cel care nu voieste moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu; care nu taie pomul ci lasa sa fie sapat imprejur si ajutat cu ingrasaminte, ca sa aduca pina in cele din urma roade. El este Cel ce <> si Duhul Sfint nu lasa pe Sfintii Apostoli sa propovaduiasca acolo unde este impotrivire, pentru ca ei <> cu Hristos care a spus: <>. Fara Hristos omul ar ramine lipsit de bucuria adevarata in aceasta viata, de cele create si cu lipsa lor in viata viitoare, pentru care Domnul a zis insa: <>. In purtarea Sa parinteasca de grija de cele create El a zidit in via Sa <> roadelor ei. Cit timp Cuvintul Sau datator de viata nu era la inima omului, El a ingradit cu gard pe Israel, pentru a nu se instraina, iar in Biserica Sa El a sadit Cuvintul Sau la inima ei si ea devenit astfel, prin stralucitul adevar al Invierii lui Hristos si prin Duhul Sfint, atit stilpul cel de foc in noaptea nestiintei si norul cel umbros sub arsita lucrurilor ratiunii omenesti, cit si Heruvimul cel cu sabia de foc vilviitoare a invataturii si a dogmelor Cuvintului lui Dumnezeu carea apara pe Hristos <> de instrainare, pina cind noua celor purtati de voia vinturilor si a valurilor din lume si lipsiti de odihna inimii noastre, ni se vor deschide ochii in Hristos ca sa cunoastem dragostea lui Dumnezeu, asa cum o cunosc toti sfintii Sai, si cind Dumnezeu va binecuvinta din nou cele zidite de mina Sa, dar pe care le-a sadit din cauza noastra si se va veseli de lucrurile Sale din cauza bucuriei noastre in El.

*

Caci Cel ce ne-a zidit a biruit <> inimi noastre in Hristos. El a biruit <> mortii care a vazut si a fugit, iar <>. Noi devenisem <>, deoarece nu mai puteam primi ploaia cea roditoare de viata vesnica a Cuvintului lui Dumnezeu, ci rodeam <>. Dumnezeu a lucrat acest ogor <> de la inceput, atunci cind noi nu stiam, pina la descoperirea de la plinirea vremii in Hristos, care a aratat pe Dumnezeu ca Ziditor si Parinte a toate: <>.

Diac. Ioan Caraza,

"Indrumator pastoral-misionar si patriotic", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1985, pag. 23-30.

________________________________________

PRONIA DIVINA

Dumnezeu nu numai creeaza si pastreaza cele create, dar le si conduce spre tinta destinatiei si a desavirsirii lor; intelepciunea Lui guverneaza cele create, vazute si nevazute. O singura privire asupra universului, ne vorbeste de Provindenta divina. Dumnezeu a creat universul, dar nu l-a lasat fara legi stabile. Fiecare lucru are ratiunea si legea lui: astrele in drumul lor, arborii care infloresc si rodesc, animalele cu instinctele lor, florile, vietuitoarele, totul vorbeste de Pronie. Lumea este ca o casa, care fara arhitect si proprietari, s-ar distruge. Daca o corabie ramine singura in apele oceanului, fara cirmaci si corabieri de asemenea se distruge si scufunda. Daca fiintele fara ratiune se supun conducerii Sale suverane, cu atit mai mult fiintele inteligente se misca in Providenta Sa. Ea are secrete si mistere, la care unii gasesc solutii, dar altii ramin in insondabile prapastii. Lumea e facuta din elemente opuse care s-ar distruge intre ele, insa ele se ajuta incit totul dureaza de mii de ani.
<>, zice psalmistul, dar <>. La fel si in ordinea morala a lucrurilor, Dumnezeu are ratiuni neintelese de oameni: sfintii cei bineplacuti Domnului erau bolnavi, ca Sf. Pavel, ca Timotei si Trofin, etc. Noi nu intelegem caile prin care Dumnezeu ne duce spre El. El are <>: <>. El e suprema bunatate, dreptate si intelepciune. Pretentia de a intelege Providenta in toata conduita Sa, ne ramine, in cea mai mare parte, neputincioasa. Sa ne gindim ca El poarta de grija de fapturile Sale. Pronia Sa e ca un riu ce coboara de sus, si pe parcurs se desface in mii de riulete, care uda pamintul, si-l face de rodeste an de an, pentru indestularea omului si vietuitoarelor. Psalmul 103 este o capodopera despre purtarea de grija a lui Dumnezeu: <<...Tu faci sa tisneasca izvoarele in vai... Tu adapi la ele toate fiarele cimpului, in ele isi potolesc setea magarii salbatici; pasarile cerului locuiesc pe marginile lor si fac sa le rasune glasul printre ramuri. Din locasul Tau cel inalt tu uzi muntii si se satura pamintul de rodurile Tale. Tu faci sa creasca iarba pentru vite si verdeturi pentru nevoile omului -, ca pamintul sa dea hrana: vin are veseleste inima omului, untdelemn care-i infrumuseteaza fata si piine care-i intareste inima... Cit de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, Tu pe toate le-ai facut cu intelepciune...>>.
Cap. 6 din Evanghelia dupa Matei, in predica de pe munte, Mintuitorul vorbeste atit de frumos despre Pronia divina, care poarta grija de pasarile cerului si podoaba pamintului: <>. <>.
Pronia este o <>, e purtarea de grija al lui Dumnezeu pentru conservarea tuturor fapturilor. Dumnezeu nu numai creeaza si pastreaza cele create, dar le si conduce spre tinta destinatiei si a desavirsirii lor. El guverneaza toate cele create vazute si nevazute, cu toate puterea si intelepciunea. El povatuieste, rasplateste si pedepeseste, cu aceeasi bunatate si dorinta de indreptare, cu care parintii isi pedepsesc copiii. <>. De multe ori, dintr-un necaz sau suparare, omul poate cistiga mult mai mult. De multe ori Dumnezeu ne pedepseste aici, in lumea aceasta, pentru a ne infatisa drepti inaintea Lui. Iar daca cei rai huzuresc aici, nu se cade a ne tulbura, sau indoi de dreptatea divina, caci El asteapta intoarcerea pacatosului, cum s-a intimplat cu cetatea Ninive (Ioan III, 4).
Prin bunatate si dreptate, Pronia colaboreaza cu noi. <>, expresie intilnita adesea, incepe unde sfirseste dreptatea omeneasca, adica pentru cel scapat de sub sanctiunea legilor omenesti.
In zadar ne laudam cu istetimea si viclenia noastra, caci deasupra tuturor e ochiul lui Dumnezeu care vede toate, urechea Lui, care aude toate si mina Lui care inseamna si plateste toate.
Aceasta mina care a scris pe zidurile Babilonului <>, care inseamna: am numarat, cintarit si impartit, oricind poate pedepsi pe pacatosii nepocaiti si trufasi. Dumnezeu e bun dar e si drept. Caile Sale prin care ne conduce la scopul ultim: bucurie, suferinta, fericire sau nefericire, viata lunga sau scurta, boala sau moarte neasteptata, toate ne sunt necunoscute. Pronia este, pentru viitor, un mister -, dar pentru trecut o mare lectie. Pentru viitor avem fagaduinta sfinta ca secretul fortei si taria pacii viitoare sta in Dumnezeu si in apropierea noastra cu iubire si rugaciune fata de El.
Sa intelegem ca <> (Rom. II, 4). Nu destinul orb sau intimplarea, ci mina Providentei divine si forta morala conduc lumea si popoarele. Sa nu uitam a ne face zilnic rugaciunile cu smerenie si caldura ca sa avem pace si tarie morala. Chiar de am pierde toate bunurile acestei vieti, sa nu pierdem nadejdea in purtarea de grija a lui Dumnezeu, care toate le calauzeste spre folosul nostru. Sa nu uitam ca, << celor ce-L iubesc pe Dumnezeu, toate li se lucreaza spre bine >> (Rom. VIII, 28), si ca <> (Rom. VIII, 18).

Pr. Octavian Popescu,

"Indrumator pastoral-misionar si patriotic", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1985, pag. 51-52.

__________________________________________

CREATIA CA DAR SI TAINELE BISERICII

Intr-un articol publicat in <>, din 1970, am sistematizat citeva reflectii pe marginea invataturii revelatiei ca toate cele ce exista sint daruri al lui Dumnezeu catre noi si ca deci intrega creatie este o sfinta taina in sens larg, adica un vehicul al iubirii si puterii lui Dumnezeu.
Dar aceasta poate naste intrebarea: in ce raport se afla atunci creatia ca sacrament general, cu sfintele taine propriu-zise ale Bisericii, ca mijloace prin ni se comunica harul special al lui Hristos?
Aceasta intrebare se impune mai ales pentru o gindire influentata de acei teologi din occident, care separa net ordinea creatiei naturale si cea a harului, fie in sensul catolic care considera creatia naturala ca putind realiza scopurile ei fara har, fie in cel protestant care considera creatia naturala atit de ruinata prin cadere incit nu se poate produce nici o incopciere intre credinta si natura omului si nici o imbunatatire a creatiei naturale prin credinta.
E drept ca afirmarea acestei separatii incepe sa fie atenuata in timpul mai nou si in teologia catolica si in cea protestanta. Teologul luteran Joseph Sittle (ca sa numesc aci numai pe unul) dezaproba la a treia Adunare generala a Consiliului Eumenic al Bisericilor, de la New Delhi (1961) conceptia ca materia este rea prin esenta si ideea ca mintuirea credinciosului se realizeaza in afara legaturii cu natura cosmica.
Iar teologia catolica tinde azi sa depaseasca viziunea celor doua etaje: naturalul si supranaturalul, nelegate interior intre ele. Aceasta inseamna ca ea vede azi o oarecare legatura intre creatia naturala si har. Se recunoaste azi ca creatia naturala nu-si poate implini pe deplin destinatia decit articulindu-se in ordinea harului.
Dar intrebarea despre raportul dintre creatie, inteleasa ca dar si ca taina in sens larg, si intre sfintele taine ale Bisericii ca vehicule ale harului propriu zis al lui Hristos, ca intrebare mai speciala, persista. Oare considerarea creatiei insesi ca vehicul al iubirii si puterii lui Dumnezeu, sau ca sacrament in sens larg nu implica posibilitatea de a ne dispensa de sfintele taine? Intelegerea aceasta n-ar putea insemna oare ca sacramentalitatea e pusa la dispozitia tuturor, chiar a celor ce nu cred in Hristos? In ce raport s-ar afla in acest caz sacramentalitatea de care se impartasesc numai crestinii, prin legatura lor de credinta cu Hristos, cu sacramentalitatea care apartine intregii creatii si de care sint chemate sa se impartaseasca toate fiintele umane?
Pentru raspunsul la aceasta intrebare trebuie adincita intelegerea creatiei ca dar al lui Dumnezeu. Comportarea fata de natura ca fata de darul lui Dumnezeu (inclusiv fata de persoane ca componente ale creatiei) inseamna raminerea intr-o legatura strinsa cu Dumnezeu, Daruitorul ei. Cel ce pretuieste darul, il pretuieste nesfirsit mai mult pe Daruitor ca persoana iubitoare si iubirea Lui. Acela pretuieste darul numai ca semn al iubirii Daruitorului. El depaseste mereu darul vizind direct pe Daruitor si raminind in legatura iubirii cu El.
Dar puterea de a vedea iubirea lui Dumnezeu prin creatie si de a raminea in ea, deci in legatura cu Dumnezeu, s-a restabilit in noi prin Hristos. In acest sens intre Hristos si creatie nu este o separatie, ci Hristos. In acest sens intre Hristos si creatie nu este o separatie, ci Hristos redescopera caracterul de dar al creatiei, o face pe aceasta din nou stravezie. El arata in forma mai accentuata si mai vadita iubirea lui Dumnezeu manifestata prin creatie ca dar, ca semn al iubirii Lui. In acest sens natura (cu persoanele umane apartinatoare creatiei) se incadreaza in ordinea harului, dat fiind ca haru ca iubire si putere a lui Dumnezeu, iradiind prin Hristos, cel ce a asumat creatia in Sine, e de fapt o mai clara si mai accentuata manifestare a iubirii si puterii lui Dumnezeu si o redesoperire a creatiei ca mijloc de manifestare a acestei iubiri.
Fiinta noastra nu poate folosi cu adevarat si deplin creatia ca taina decit daca sta in legatura strinsa cu Dumnezeu, Daruitorul ei, decit daca sta in mod constient su revarsarea iubirii lui Dumnezeu, Daruitorul naturii. Iubirea lui Dumnezeu ne vine obiectiv prin creatie si cind nu vedem creatia naturala provenind de la Dumnezeu si nu vedem deci in ea semnul persistent al iubirii Lui. Dar in acest caz iubirea lui Dumnezeu ni se comunica in mod limitat, caci lipsindu-ne constiinta despre ea, iubirea lui Dumnezeu manifestata prin natrua nu ne este mijloc de crestere spirituala. In acest caz iubirea lui Dumnezeu nu patrunde si deci nu lucreaza ajutata de efortul nostru constient si de aceea nu ne ajuta decit la intretinerea vetii noastre pamintesti.
Iar in starea noastra de dupa cadere, vederea constienta a iubirii lui Dumnezeu prin creatie si puterea lui Dumnezeu deplin lucratoare asupra noastra prin creatie in folosul cresterii noastre spirituale ne-a fost adusa de Hristos. Astfel cei din afara de Hristos nu se bucura in mod deplin de sacramentalitatea obiectiva a creatiei, adica de iubirea si de puterea lui Dumnezeu, conform scopului cu care ea a fost creata, ca mijloc de impartasire a noastra in ele. Ei se folosesc de o creatie in oarecare masura dezlipita de Dumnezeu numai spre folosul vieti lor pamintesti, fara sa se impartaseasca si de harul deplin al vietii nemuritoare din Dumnezeu, careia ea a fost facuta sa-I fie mijlocitoare sau sa I se deschida ca transmitatoare. Aceasta functie deplina a creatiei a fost restabilita pentru noi prin Hristos.
Fiinta noastra, care prin cadere s-a inchis iubirii lui Dumnezeu menita sa ni se comunice prin creatie, nu se redeschide ei decit prin Hristos, care ni s-a facut darul culminant al lui Dumnezeu, insa prin umanitatea pe care a asumat-o ca Dumnezeu, umanitate care face parte din creatie si e legata de intregul cosmos, de intreaga creatie. Astfel destinatia creatiei lui Dumnezeu de mijlocitoare efectiva a iubirii intregi a lui Dumnezeu se redescopera, se restaureaza si se implineste in mod culminant in Hristos. In Hristos-Omul avem o culminare a urmasilor lui Adam ca dar pentru semenii lor, dar si a elementelor din care e format trupul lui Hristos si care contribuie la intretinerea lui si cu care el sta in legatura organic-ontologica. In Hristos ni se arata tinta spre care era destinat Adam si toata natura inca de la creatiune: sa fie un dar straveziu la culme, al lui Dumnezeu si mijlocitor maxim al iubirii Lui. In Hristos, orice om care crede primeste puterea de a restabili in sine aceasta destinatie a sa si prin sine a creatiei naturale; primeste adica un har prin care se restabileste si se implineste fiinta credinciosului insasi si natura legata de ea, ca dar si ca sacrament deplin straveziu si comunicabil al iubirii lui Dumnezeu.
Dar fiinta noastra devine in Hristos darul culminant al lui Dumnezeu, pentru ca are ca ipostas pe Dumnezeu Cuvintul insusi. Prin omul Hristos, Fiul lui Dumnezeu insusi, se ofera semenilor Sai ca dar culminant al lui Dumnezeu, ducind la implinire suprema aceasta destinatie a urmasilor lui Adam. Dumnezeu insusi se coboara la rolul de dar uman al lui Dumnezeu catre credinciosii sai, se face subiect uman, daruit in mod desavirsit semenilor Sai. Dumnezeu insusi la forma de dar care se daruieste credinciosilor cu infinitatea iubirii Sale in chip uman, apropiat noua la maximum. Daruitorul suprem insusi devine darul catre noi in forma umana. Orice persoana se poate darui la nesfirsit, intr-o continua noutate. Totusi nu intr-o plentitudine continua. Fiul lui Dumnezeu facindu-se om, devine persoana umana care ni se daruieste dintr-o maxima intimitate cu plenitudinea Sa in mod continuu, in mod nestirbit. Daca nu putem primi aceasta plenitudine continuu, aceasta se datoreste neputintei noastre de a o primi mereu in infinitatea ei. Dar cu toata aceasta neputinta a noastra, noi simtim continuu in Hriostos o iubire fara scadere, farapata, fara lipsuri.
Iar intrucit Dumnezeu ni se daruieste in Hristos prin umanitatea unui semn si prin natrua legata de el, in Hristos ni se arata intentia lui Dumnezeu de a ni se darui prin orice semn al nostru si prin toata creatia. Caci toti cei ce cred in hristos sint intariti in puterea de a face transparent pe Dumnezeu si natura care e legata de ei si prin aceasta de a comunica pe Dumnezeu. Caci intocmai ca intre om si om, tot asa si intre credincios si Hristos, ba chiar mai mult, se poate stabili o deschidere interioara. Hristos reprezinta si in El se realizeaza suprema transparenta si comunicare ale lui Dumnezeu prin natura umana si prin creatia legata de ea, ca daruri ale lui Dumnezeu. Dar aceasta inseamna ridicarea noastra prin Hristos in legatura cu Dumnezeu, izvorul vietii netrecatoare.
Iar Sfintele Taine propriu-zise ale Bisericii sint mijloacele prin care ne se comunica aceasta viata netrecatoare a lui Dumnezeu coborita la dispozitia noastra in Hristos. Tainele sint modurile speciale de deschidere a lui Hristos catre noi si de comunicare a Lui cu noi. Creatia in sinte (natura si om) nu ne poate comunica viata netrecatore a lui Dumnezeu dupa ce noi am pierdut-o prin cadere; ea a pierdut puterea de cumunicare a lui Dumnezeu prin ea, dupa ce ea a luat forma opaca si invirtosata actuala. De aceea s-a intrupat Dumnezeu ca om, pentru ca insusi Dumnezeu, izvorul vietii nesfirsite sa ni se faca prin mijlocirea umana si prin natura legata de om totodata mijlocul de comunicare a acestei vieti. Dar el nu ne comunica aceasta viata, in cursul chipului actual al creatiei, devenit dupa cadere foarte putin transparent, prin creatia generala, ci prin trupul Sau, facut in mod special centrul incandescent al Duhului dumnezeieisc, prin asumarea lui de catre ipostasul dumnezeieisc, si in mod deplin prin invierea lui. Din creatia generala El a ales numai unele elemente legate in mod deosebit de viata omului, ca prin ele sa ne comunice viata dumnezeiasca din trupul Sau. El a lasat natura in general in starea ei actuala pentru ca sa ne fie o ambianta potrivita pentru viata paminteasca, ca arena in care avem sa crestem si prin eforturile noastre spre chipul vietii inviate intr-un univers general transfigurat din viata viitoare.
Sfintele Taine sint mijloacele alese din creatie de Domnul Hristos, prin care ne vin riurile de viata netrecatoare din trupul Sau cel inviat si numai viata trecatoare paminteasca ce ni se impartaseste prin cratia naturala. Propriu zis trupul inviat al Domnului e darul cel mai mare al lui Dumnezeu pentru noi. Dar acest trup e constituit pe de o parte din natrua cosmica, pe de alta a inviat pentru ca are ca ipostas pe Dumnezeu Cuvintul si prin trupul Sau ni se comunica intr-o modalitate accesibila noua insusi acest ipostas. Trupul Domnului, trup format din carnea si singele nostru, din natura cosmica generala, din acest dar general al lui Dumnezeu catre noi, e propriu-zis mijlocul cu totul transparent si mediul comunicarii desavirsite a vietii netrecatoare a lui Dumnezeu catre noi crestinii. Numai din acest trup iradiaza si prin unele elemente cosmice puterea harului special catre noi.
Creatia naturala nu e desfiintata in trupul lui Hristos si nici semenul nostru uman, ca daruri ale lui Dumnezeu chemate sa devina medii de comunicare desavirsita a iubirii lui Dumnezeu catre noi. Ele sint mentinute pentru veci, dar inaltate, transfigurate, coplesite de Duhul dumnezeiesc salasluit in Hristos.
Creatia ramine si ea ca dar, insa se actualizeaza ca dar deplin intrucit e asumata de Sumnezeu Cuvintul in modul cel mai intim, intrucit Daruitorul dumnezeieisc se face total straveziu si comunicabil prin ea in trupul sau si prin el in oarecare masura si prin unele elemente din creatie. De aceea in vederea transfigurarii intregii creatii in viata viitoare, cind toti vom fi crescut la starea invierii, Hristos, Dumnezeu-omul ramine centru sacramentalitatii in sens strins, chiar daca Duhul dumnezeiesc din El ni se comunica prin unele elemente ale naturii inca netransfigurate in generalitatea ei si chiar daca creatia natruala ramine si ea mai deparete ca mediu al iubirii lui Dumnezeu, ca dar si ca taina in sensul larg al cuvintului. Aceasta va deveni intreaga mediul vietii inviate a lui Hristos de avea in existenta viitoare, cind va fi in intregime coplesita de viata Lui inviata, de lumina Lui dumnezeiasca. Atunci <> (Apoc. XXII, 5). Nimic nu va mai fi opac. Totul va fi transparent, sau, Hristos va fi transparent prin toate. Toti ne vom afla <>. <> (Apoc. XXII, 5). Intreaga creatie va atinge atunci treapta suprema a destinatiei ei sacramentale, a rostului de mediu transparent si comunicabil al lui Dumnezu in mod culminant, al vietii, luminii si iubirii Lui. Atunci nu va mai fi neboie de Taine speciale. Toata creatia va fi o taina de suprema transparenta, un mediu de suprema comunicare a vietii lui Hristos. Fata Lui nu va straluci si ne va incalzi plina de iubire prin toate.
Creatia va fi mediul acelei comuniuni supreme cu Dumnezeu si in acelasi timp depasita, uitata, absorbita in privirea fata catre fata a subiectului lui Hristos de catre subiectele umane, in subiectele umane ce se vor privi cu iubire nesatioasa. Caci pentru cei ce privesc cu iubire toate se uita, toate par a fi disparut, desi daca n-ar fi ambianta lor nu s-ar putea privi, nu s-ar mentine ca fiinte deosebite. Creatia a devenit prin cadere un dar inferior, sau a cazut pe planul unui dar care raspunde aproape numai trebuintelor vietii pamintesti, Ea va ramine asa atita timp cit raminem pe o treapta aproape exclusiv paminteasca de existenta. Adica ea se poate afla ca dar pe trepte diferite, mai cooborite sau mai inalte. Insa pe toate treptele ea isi pastreaza caracterul de dar al lui Dumnezeu, adica numai de dar, deci nu de ultima realitate; ultima realitate e Dumnezeu, infinit superior ei ca subiect creator si daruitor. Cine se ridica la cunoasterea transparentei ei se ridica la comunicarea constienta cu Dumnezeu. Daruitorul ei, ca izvor al vietii de toate gradele, deci si al vietii nemuritoare si nesfirsit de bogate.
Tainele in sens restrins primite in cursul vietii pamintesti, reprezinta aceasta impartasire de viata dumnezeiasca din Hristos a celor ce cred in El. Si intrucit aceasta impartasire de Hristos e cunoscuta prin credinta, nu prin vedere, elmentele insesi prin care se face comunicarea Lui, ne ramin opace. Cit traim pe pamint ajunge ca Hristos sa ni se comunice prin unele elemente ale creatiei desemnate de El, pentru ca sa ni se dea si prin aceasta posibilitatea sa ne manifestam credinta in faptul comunicarii Lui, iar pe de alta parte, sa ne folosim de natura si pentru trebuintele noastre pamintesti. Cind ne vom ridica la treapta <>lui Dumnezeu prin transparenta creatiei, atunci toata va deveni un mijloc de nimpiedicata comunicare vadita a Lui, un dar total transparent al Lui.
Pina atunci treapta acestei transparente a fost atinsa numai de trupul lui luat din creatie. Pina atunci comunicarea speciala al lui Hristos prin Sfintele Taine se realizeaza pornind din trupul Sau, ca acea parte a creatiei care a devenit total transparenta sau pnevmatizata. Trupul lui Hristos e puntea dintre natura nedevenit inca total transparenta pentru noi si ipostasul lui dumnezeiesc. Pina atunci trupul Lui reprezinta treapta naturii ridicata la suprema transparenta, sau la starea de dar total straveziu, reprezinta legatura intre dumnezeirea din el si natura care se afla inca intr-o stare de dar opacizat din pricina caderii, dar destinata si ea sa ajunga la starea de transparenta si avind sa ajunga acolo prin trupul lui Hristos care lucreaza deocamdata in mod special asupra noastra prin elementele folosite la savirsirea Sfintelor Taine. Elementele Sfintelor Taine ocupa, deocamdata, in momentele in care sint folosite, o pozitie intermediara intre trupul transparent al lui Hristos si natura opacizata, dar chemata sa se ridice din puterea trupului lui Hristos la starea de transparenta.
Prin Taine, in sens restrins, adica prin Duhul iubirii lui Dumnezeu, care ne vine neimpiedicat din trupul lui Hristos, insa prin elemente ale naturii inca nedevenita transparenta in mod vizibil, se descopera credinciosilor toata natura ca dar al lui Dumnezeu, destinat unei depline si generale transparente pentru El.
Cum am spus, fiinta noastra care s-a inchis prin cadere iubirii lui Dumnezeu, manifestata prin creatie ca dar, nu se putea redeschide iubirii lui Dumnezeu decit printr-o manifestare mai vadita, mai accentuata si mai directa a acestei iubiri a lui Dumnezeu in Hristos, devenit dar suprem al iubirii lui Dumnezeu, legat de natura. Dar aceasta redeschidere se face in mod treptat. Inceputul restaurarii creatiei in functia deplina de dar sau de mediu straveziu al lui Dumnezeu in Hristos s-a facut indata dupa cadere, prin revelatia care a condus lumea spre Dumnezeu, prin initiativa lui Dumnezeu, initiativa care era si un raspuns dat trebuintei creatiei dupa legatura intima cu Dumnezeu care avea sa se realizeze in Hristos. Prin Hristos omenirea care crede e dusa apoi spre trepte tot mai desavirsite comuniunea cu Dumnezeu, deci si in intelegerea si folosirea lumii ca dar sau ca mijloc sacramental al iubirii si vietii Lui. Acest proces de restaurare va continua datorita puterilor izvoriite din trupul purtat de ipostasul Cuvintului, rastignit si inviat, pina la ridicarea creatiei in starea identica cu trupul inviat al lui Hristos.
Aceasta continua inaintare spre restaurarea creatiei nu apartine numai insului singular. Caci au existat de la inceput crestini care s-au ridicat pe treapta desavirsitei comuniuni cu Dumnezeu si a folosirii lucrurilor in mod deplin ca daruri transparente ale lui Dumnezeu. Ci este un progres general al omenirii credincioase si al creatiei intregi spre acea stare de transfigurare generala.
In progresul acesta se incadreaza cu un important rol si Sfintele Taine ale Bisericii.
Nevoia unui timp mai indelungat pentru cresterea spirituala a omenirii credincioase in aceasta comuniune deplina face clara deosebirea intre lumea inteleasa ca taina in sens larg si intre Sfintele Taine propriu-zise.
Dar intre aceste doua intelesuri ale sacramentului si chiar intre aceste feluri de sacramente exista o strinsa legatura. Nu poate fi folosita creatia ca sacrament in sens larg in deplinatatea lui decit de crestinii care se impartasesc de harul Sfintelor Taine si, in special, de Sfinta Euharistie. Iar harul Tainelor si Euharistia ii vin ca o intimpinare la darul natural intors de el lui Dumnezeu.
Teologul catolic Michael Schmaus face o deosebire intre daruirea creatiei in mod natural de catre om semenilor sai si intre daruirea harului lui Hristos, dar nu vede legatura dintre oferirea datului natural lui Dumnezeu si harul nou ce vine de la Hristos. Taina se infaptuieste la intilnirea intre acestea doua. Daruirea unui lucru de catre cineva unui prieten e un semn al daruirii de sine. Dar harul lui Hristos e insasi daruirea de Sine a lui Hristos, fapt care are loc cu deosebire in Euharistie. <proprii catre acela. Folosirea unui lucru ca dar, il transforma pe acesta intr-o noua dimensiune mai inalta (in vehicul al iubirii, n.n.). Totusi el ramine pe de alta parte in fiinta sa de temelie tot ceea ce era… Dar autodaruirea lui Iisus se deosebeste fundamental de aceasta daruire. Caci Iisus poate primi piinea si vinul in puterea Sa mintuitoare cu o asemenea intensitate, incit piinea si vinul sint atinse prin aceasta in fiinta lor cea mai interioara, in fiinta lor de temelie. Iisus Hristos intra in locul fiintei de temelie a piinei si a vinului>>¹.
Aceasta o putem explica asa: prin puterea coplesitoare a iubirii fata de cei carora Iisus vrea sa se daruiasca total prin piine si vin, acestea se absorb in El in asa masura incit nu mai exista ca o realitate care se interpune intre El si ei, ci ele devin El insusi, raminind simple <> ale piinii si vinului fara o consistenta de sine statatoare in ele insesi. Iar aceasta es intimpla numai cind si crestinul intoarce darul natural lui Dumnezeu. Pe linga aceea, ceea ce se intimpla in Euharistie si in celelalte Sfinte Taine se datoreste faptului ca Hristos care se daruieste prin piine si vin este in starea trupului inviat, penetrat in mod suprem de iubirea culminanta a lui Dumnezeu si aceasta iubire, sau Duhul dumnezeiesc al iubirii care a inviat trupul lui Hristos, poate face si piinea si vinul, prin unirea Lui totala cu ele, in vederea celeiasi uniri cu cei ce se vor impartasi, in acelasi trup inviat, asimilindu-le lui. Lucreaza aici o iubire care depaseste orice iubire. Prin puterea ei, Dumnezeu depaseste darul natural absorbindu-l si unindu-se direct cu cel caruia I se daruieste. Asa a fost indumnezeit trupul natural al Domnului prin inviere si prin el face si piinea una cu trupul si singele Sau indumnezeit, nemai lasindu-le ca o realitate intre El sau intre trupul Sau deplin coplesit de dumnezeirea Sa si intre cei cu care vrea sa se uneasca deplin. Pentru ca urmasii lui Adam au prea despartit darurile naturale ale lui Dumnezeu, de Daruitorul lor, printr-o intoarcere egoista spre ei, Dumnezeu insusi uneste aceste daruri cu Sine prin mijlocirea trupului Sau indumnezeit, ca sa se poata uni astfel deplin si direct cu cei ce vor sa-L primeasca.
Prin prefacerea esentei piinii si vinului din Euharistie in trupul si singele Domnului, ele nu mai ramin ca o realitate ca o realitate care interpune in oarecare masura intre nemijlocita daruire de Sine a lui Hristos si cei ce se impartasesc de aceasta daruire a Lui, cum ramine piinea si vinul intre preotul care le da si cel ce le primeste cu oricita dragoste le-ar darui primul si le-ar primi al doilea. Iar forta spirituala care a transfigurat prin inviere trupul Domnului, unindu-l al maximum cu dumnezeirea Lui si a prefacut si piinea si vinul in acest trup, este iubirea unificatoare la culme.
Dar intensitatea iubirii cu care se daruieste Hristos in Euharistie, in prelungirea tainica a jertfei de pe cruce adusa Tatalui si celor ce cred in El, sau se deschid Lui, si care preface piinea si vinul in trupul Lui, nu ramine fara un efect asupra credinciosilor, ci ii face sa se daruiasca si ei cu iubire unul altuia si in acelasi timp lui Dumnezeu, prin particica de piine, prin paharul de vin si prin orice lucru ce si-l dau. Uniti cu Hristos prin Euharistie se vor darui si ei cu intensitate. Ei redescopera, actualizeaza si implinesc cu alta intensitate pornirea naturala sadita in ei de Dumnezeu de a fi daruri unii altora si de a folosi lucrurile ca daruri intre ei.
Daca depinde de gradul iubirii fata de altul gradul de imprimare a persoanei proprii in lucrul prin care vrea sa I se daruiasca aceluia, in primirea lui Hristos insusi, imprimat pina la prefacere in chipul piinii si al vinului, credinciosii au un izvor de putere de a se imprima pe ei insisi in darurile ce le dau altora. In felul acesta Euharistia are un fel de extensiune in toata viata lor, facind din credinciosi un corp format din madulare unite cu Hristos si intre ei.
Pe linga aceea, Hristos care se comunica cu o astfel de intensitate a iubirii credinciosilor prin piinea si vinul prefacute in trupul si singele Sau, nu se poate sa nu se comunice lor si in afara de Euharistie, prin toate lucrurile pe care le folosesc si care sint daruri ale lui Dumnezeu. Daca numai in Euharistie se comunica in acest mod desavirsit, care preface piinea si vinul in trupul si singele Sau, este pentru ca credinciosii nu se pot ridica la o astfel de deschidere de extrema sensibilitate iubirii lui Hristos, incit sa-L primeasca prin toate lucrurile si in toate clipele in acest mod desavirsit. Prin Hristos, iubirea lui Dumnezeu e gata sa ni se comunice din nou si intr-un mod desavirsit prin toate lucrurile; toate ne pot redeveni daruri stravezii ale iubirii lui Dumnezeu, in masura in care sintem in stare sa le sesizam ca atare, sa ne deschidem iubirii Lui.
Nu se poate spune ca Euharistia ca mod de comunicare desavirsita a lui Hristos, ramine in cuprinsul vetii crestinilor o insula inconjurata de un ocean; ea e numai multele cel mai inalt intr-un peisaj de coline de toate marimile, sau o lumina solara inconjurata de lumini stelare de toate gradele, care sint lumini tocmai prin faptul ca se impartasesc ca dintr-un focar din lumina Euharistiei.
Prin toate li se daruieste Dumnezeu celor ce cred, dar si ei se pot darui prin toate lucrurile si faptele lor lui Dumnezeu si semenilor pentru ca Hristos li se daruieste lor si ei se daruiesc in mod culminant lui Hristos, in Euhairstie.
Nu e in spiritul Ortodoxiei sa faca o separatie neta intre Euharistie si viata crestina. Toata aceasta viata are un caracter euharistic. Biserica se formeaza ca un trup alcatuit din credinciosii carora li se daruieste Hristos in mod deplin in Euharistie, dar care din puterea daruirii lui Hristos se daruiesc si ei unii altora, intr-o miscare de continua convergenta si unificare. In acest sens Biserica e plina de Euharistie, de trupul lui Hristos intr-o continua daruire de Sine si prin aceasta intr-o miscare de unificare a credinciosilor su Sine si intreolalta, efectuata de Hristos si din puterea lui Hristos. Biserica e impregnata de trupul lui Hristos in aceasta miscare de daruire de Sine si de unificare a tuturor cu El si intre ei. Ea e imprimata de trupul inviat al lui Hristos, care prin Duhul ce iradiaza din El neimpiedicat ii atrage pe toti spre El si intreolalta, dar in acelasi timp si spre starea de inviere existenta in El adica spre starea in care deschiderea si convergenta tuturor fata de Hristos si introlalta va fi desavirsita, cum desavirsita este si in Hristos cel inviat. Caci spune Sfintul Atansie: <>². Iar teologul grec J. Karmiris spune: <>³.
De aceea nici darurile ce le aduc credinciosii pentru a fi prefacute in trupul Domnului nu mai fac parte din ordinea exclusiv naturala a creatiei. Intre planul naturii si planul naturii transfigurate al Euharistiei, se iveste acest plan intermediar, acest plan de trecere de la natura la creatia indumnezeita, unificata in trupul Domnului. Elementele naturii cind sint intoarse ca daruri lui Dumnezeu (inclusiv persoanele), capata sau actualizeaza valente pnevmatice; nu mai sint numai daruri sau bunuri ale lui Dumnezeu pentru viata paminteasca. Altfel gindeste teologia occidentala care face o taietura neta intre planul naturii si cel sacramental euharistic. Un teolog anglican care oscileaza intre orientarea tomista si cea ortodoxa, dind expresie orientarii tomiste, n-a vazut o trecere intre oferirea creatiei ca dar si prefacerea ei in trupul si singele Domnului, sau in natura imprimata de harul Sfintelor Taine. El zice undeva: <>. <>⁴.
Dar pe urma dind expresie orientarii ortodoxe, a scris: <>⁵. Totusi nu vede oferirea anticipind consacrarea, ci avind loc deodata.
Distinctia intre darurile aduse de comunitate si darurile in stare preschimbata in trupul si singele Domnului e bine sa fie facuta. Dar aceasta nu poate indreptati o identificare intre darurile aduse de comunitate si intre darurile ce si le dau oamenii in planul vietii nebisericesti. Teologia crestina occidentala nu vede deosebirea intre omul ca membru al preitiei obstesti in Biserica, deosebita desigur si de preotia slujitoare. Protestantii nu vad decit preotia obsteasca care nu poate sfinti propriu-zis nimic, iar catolicismul numai preotia slujitoare socotind pe mireni incapabili de a avea un rol in sfintirea vietii. Pentru teologii crestini occidentali nu are loc o trecere de la ordinea naturii la cea sacramentala, ci intre ele este o separatie neta. Pentru gindirea teologica rasariteana faptul ca credinciosii au devenit ai lui Hristos prin Botez si prin alte impartasiri anterioare, le da acestora puterea sa aduca si ei pina la un loc darurile lor si prin ele pe ei insisi lui Hristos, prin preot desavisindu-se aceasta aducere. Toti credinciosii cinta la Liturghie <>. Mirenii au si ei o deschidere iubitoare pentru Hristos, sau o salasluire a Lui in ei, ear acest fapt face posibila lucrarea de transfigurare a lui Hristos si asupra darurilor ce le aduc inca inainte de prefacerea lor.
Darurile aduse de credinciosi, membri ai comunitatii, ai trupului Hristos, au ceva dintr-o stare anticipata a darurilor preschimbate. Ele nu mai sint tot asa de mult exclusiv <>, cind sint aduse de comunitatea crediciosilor, ca atunci cind sint oferite de un om altui om in ordinea pur naturala. Sau <> celor ce fac parte din Biserica are un sens de natura resaurata prin har, deci nu de natura in sine, precum <> celor ce nu fac parte din Biserica, este o natura nepenetrata de har, ca si darurile lor, desi nici aceia nu sint lipsiti de o anumita tendinta de a folosi lucrurile ca semn al iubirii, asa cum le-a facut pe ele si cum I-a facut pe ei Dumnezeu, macar fata de oameni, daca nu fata de Dumnezeu.
Comunitatea care ofera piinea si vinul lui Hristos in biserici, e si ea trupul extins al Domnului si de a fi intarita si ea in calitatea de trup al Lui prin impartasirea de piinea si vinul aduse de ea si prefacute in trupul Lui personal. Ele sint ale comunitatii care e trupul tainic al Domnului, deci ocupa inca inainte de prefacere un loc in relatia dintre Trupul lui Hristos si Capul lui, odata ce sint intr-o relatie cu Trupul tainic al Domnului, deveniti astfel prin Botez si prin impartasirile anterioare. Ele sint oferite de Trupul tainic Capului lui, pentru a deveni trupul si singele lui Hristos cel personal si pentru a se hrani el insusi cu ele. Ele sint prefacute datorita si faptului ca sint oferite de Trupul tainc al Lui si au menirea sa hraneasca astfel prefacute trupul tainic al Lui. Hristos care le preface nu e numai deosebit de comunitate, ci si in ea. Actul prefacerii se savirseste in mediul acestei relatii intime intre Hristos si comunitate in acest Trup plin de Hristos in cimpul de forte spirituale in care Hristos, ca centru, nu e despartit de comunitate, in care sufla Duhul Sfint. Daca nu sint aduse de comunitate in calitate de Trup tainic al lui Hristos, ele nu sint prefacute de Hristos in trupul si singele Lui personal, pentru a hranic cu ele trupul Sau tainic. Dar nici acest grup de crestini nu le-ar oferi lui Hristos cu credinta si cu iubirea care-l transfigureaza si-l uneste cu El, daca n-ar fi Trupul Lui tainic, datorita Botezului si impartasirilor anterioare de Hristos cel euharistic, daca n-ar fi de mai inainte strabatut de iubirea Lui transfiguratoare.
Actul oferirii piinii si vinului pentru prefacere in trupul Domnului e determinat oarecum euharistic mai inainte de aceea. Prefacerea isi arunca raza ei asupra acestor daruri dinainte ca ea sa se fi produs. Caci Domnul le primeste oarecum dinainte de a le preface in vederea acestui scop. Aceasta se vede din pregatirea lor de la Prosomidie, care e un act liturgic important in Ortodoxie. De atunci ele primesc o binecuvintare si linga agnet se scot particele pentru cei pentru care se cere ajutorul lui Dumnezeu inca de acum, odata cu pomenirea numelor lor. Ba chiar de la pregatirea prescurii se imprima pe ea in semnul crucii initiale lui Hristos care invinge prin cruce, aratindu-se ca ea daruieste Lui (Iisus Hristos Nica). Aceasta determinare euharistica a darurilor de piine si vin inca inainte de prefacere are loc, pentru ca comunitatea care le ofera este ea insasi determinata euharistic, ceea ce se arata in faptul ce cel ce le primeste este preotul slujitor, iar prin el, Hristos insusi. Fundamentul lor, am zice ratiunea lor ontologica⁶, este penetrata de ratiunea ontologica a credinciosilor, sau a comunitatii ecleziologice, penetrata la rindul ei de Hristos, Ratiunea ratiuneilor, prin trupul Lui a carui ratiune a fost absorbita prin Logosul dumnezeiesc intrupat, deplin in ratiunea Lui eterna aflatoare in El. Prin trupul Sau astfel absorbit cu ratiunea lui creata in fundamentul lui necreat, Hriostos a penetrat prin impartasirile anterioare ale credinciosilor trupurile noastre, absorbind in oarecare masura ratiunile lor create in fundamentul lor necreat, in ratiunile lor eterne din Logos, unde formeaza o unitate simfonica, dialogica, dialogica, fapt care face din credinciosi un trup tainic al lui Hristos⁷.
Aceasta absorbire a ratiunii trupului Domnului in ratiunea lui eterna din Logos s-a facut intr-o anumita masura inca prin primirea lui in ipostasul Cuvintului la intrupare, adica in ipostasul tuturor ratiunilor eterne ale celor create, dar in mod deplin s-a facut prin invierea trupului Lui, fiind o absorbire care nu desfiinteaza realitatea distincta a acestui trup, ci mai degraba o confirma, odata cu ratiunea lui creata.
Cu trupul Sau inviat, deci cu ratiunea lui atrasa in interiorul viu al ratiunii lui eterne, penetreaza Hristos trupurile credinciosilor sau ratiunile lor legate de ratiunea trupului Sau, facind din ele un singur trup, un trup al lui Hristos, asezat intreg pe drumul invierii. In aceasta calitate aduce comunitatea darurile sale de piine si vine, legate intim de trupurile din care se alcatuieste, pentru a se umple si aceste elemente de viata trupului inviat al lui Hristos, pentru a se preface in acest trup, conform destinatiei din eternitate a piinii si vinului de a se preface in trupuri.
Potrivit acestei destinatii a piinii si a vinului, comunitatea aducind piinea si vinul Logosului intrupat si inviat in trupul Sau, se aduce pe ea insasi, se daruieste pe ea insasi lui Hristos, pentru a se unifica cu trupul Lui prin aceste daruri ce se vor preface ele insesi in trupul si singele Lui. Prin aceasta comunitatea va fi si mai deplin prefacuta in Trupul tainic al Domnului, odata cu prefacerea darurilor. Caci cine da ceva altuia cu toata dragostea si mai ales cine da ceea ce constituie insasi conditia vietii trupului sau, se daruieste pe sine si se unifica spiritual cu acela prin unificarea sa cu ceea ce da. El depaseste darurile in elanul lui de daruire, unificindu-se cu acela. De aceea, in Ortodoxie, membrii comunitatii sporesc in unirea cu Hristos in cursul Liturghiei chiar daca nu se impartasesc, cita vreme gindirea crestina occidentala vede unica ratiune a participarii credinciosilor la Liturghie in impartasirea lor, necunoscind acestre treceri ale comunitatii prin fazele unei uniri progresive cu Hristos, intrucit nu cunoaste aceste faze intermediare intre existenta naturala si cea a unirii euharistice cu Hristos. Cunoscind aceste trepte liturigice si extraliturgice ale unirii progresive a comunitatii cu Hristos prin toate darurile ce le aduce Lui, prin toate faptele savirsite pentru El, Biserica Ortodoxa poate indemna pe credinciosi sa spuna: <>. Chiar cind cineva il determina pe un semen al sau, sa-I dea un ajutor, sa-I daruiasca ceva din ale lui si din timpul lui, il determina sa se daruiasca prin aceea ce-I face lui, lui Hristos insusi. Incit si prin ceea ce daruim si prin ceea ce ni se daruieste, ne daruim pe noi insine si unul pe altul lui Hristos. Toata viata crestina devine astfel o liturghie in sens larg, un mijloc de unire prin daruire cu Hristos. Prin faptul ca preotul da acest indemn credinciosilor inca inainte de prefacerea darurilor, accentueaza ca aceasta daruire a pesoanelor proprii lui Hristos se manifesta cu deosebita putere in aducerea darurilor euharistice si la putere din impartasirea cu Hristos care se daruieste in Euharistie in mod culminant Tatalui si credinciosilor. In aducerea darurilor euharistice (si in orice alta daruire) se manifesta o capacitate si o pornire de daruire si de autodaruire a credinciosilor care provine tot din Euharistia primita anterior in diferite rinduri. Aceasta aducere a darurilor e o rodire a Euharistiei, a autodaruirii lui Hristos, intr-o pornire de daruire si de jertfa a credinciosilor catre Dumnezeu si catre semeni, intr-o neretinuta si universala miscare de convergenta a tuturor introlalta si in Dumnezeu.
Euharistia, sau continua autodaruire a lui Hristos, pune astfel o pecete euharistica, adica o pecete dinamica de daruire a tuturor credinciosilor catre Dumnezeu si catre semeni, o pecete de miscare convegenta pe toata viata crestina, ridicind-o pe toata la nivel euharistic in sens larg. Euharistia isi mentine continuu rostul de izvor al intregii vieti, determinind-o euharistic. Euharistia e menita sa conduca toata viata crestina pe trepte tot mai inalte de daruire reciproca si de convergenta intre Dumnezeu si credinciosi si intre acestia insisi, pina in Imparatia cerurilor cind daruirea va atinge inaltimea daruirii de Sine a lui Hristos, fiecare daruindu-se in acea Imparatie intreg lui Dumnezeu si tuturor, dar Hristos raminind mereu izvorul nesecat al acestei puteri de daruire universala. Ratiunea ontologica a fiecaruia va fi atunci atit de mult adunata, prin iubirea din amindoua partile, in Hristos, ca toti vor constitui un corp perfect unificat intreolalta si cu Hristos.
Daca in Logosul dinainte de intrupare ratiunile lucrurilor nu stau de sine, ci sint gindite de Logos, existind prin gindirea Lui, iar in El ca subiect sint implicate toate subiectele umane, crestine, in viata viitoare toate subiectele umane unificate fara confuzie la maximum cu subiectul Cuvintului intrupat, sau al lui Hristos, le vor gindi pe toate impreuna cu El, in asa fel ca in aceasta gindire si iubire unificata a tuturor cu Hristos, ele vor depasi, ca si Hristos, obiectele gindirii comune, nestiindu-se decit unele pe altele si toate pe Hristos ca Subiect, in care se cuprind totusi toate.
Hristos se va darui atunci tuturor in mod vadit si nemijlocit prin prefacerea sau mai bine-zis prin absorbirea ratiunilor ontologice ale tuturor elementelor creatiei in corpul Sau. Dar fiind toti in mod deplin in Hristos, vor fi toti intr-o unire nemijlocita si intreolalta, ratiunile ontologice ale tuturor elementelor cosmosului fiind intim unite cu trupurile lor si intr-un anumit sens prefacute (legate cu trupurile lor ca niste parti ale lor) in ele, iar aceste trupuri unite nemijlocit cu trupul lui Hristos, Hristos, ratiunea-subiect, ipostasul ontologic al tuturor, va avea readunate in Sine ratiunile ontologice ale tuturor subiectelor umane si ale elementelor creatiei, unite intim in trupurile lor, dupa ce aceste ratiuni ontologice, impreuna cu realitatile consistente create carora le-au dat fiinta, s-au actualizat in mod distinct in baza ratiunilor divine aflate in mod unificat din eternitate in El. Dar aceasta nu va insemna desfiintarea ratiunii ontologice a nici unuia din aceasta nu va insemna desfiintarea ratiunii ontologice a nici unuia din subiectele umane si din elementele cosmosului unite cu trupurile lor si deci nici desfiintarea realitatii lor sesizabile, ci numai transfigurarea lor si suprema lor unificare prin readunarea lor in izvorul lor si intr-o unire intima cu trupul Logosului inviat, asa cum prefacerea ratiunii ontologice a piinii si a vinului in trupul si singele lui Hristos nu inseamna desfiintarea realitatii lor sesizabile⁸.
Dar caracterul si elanul euharistic al comunitatii bisericesti se manifesta nu numai in daruri de bunuri materiale exterioare, ci si in tot ce face fiecare membru al ei pentru semenii sai, in tot ce fac toti pentru toti; se manifesta in orice comunicare ce-o face un credincios altuia. In toate se manifesta tendinta de a se darui el insusi ca persoana, de a depasi lucrul ce i-l face, intr-o unire directa. Paradoxul iubirii sta in faptul ca persoana vrea sa se daruiasca ea insasi si totusi ea nu se pierde, ci ramine mereu ca sursa a noi si noi acte de daruire si autodaruire.
<>⁹.
Ca atare Biserica este chemata sa manifeste caracterul ei euharistic nu numai in interiorul ei, ci si in raporturile cu lumea in general. Ea e chemata nu numai sa descopere rostul de daruri al lucrurilor si al faptelor intre fiii sai, si ca prin ele sa-L arate pe Dumnezeu ca Daruitor prim, deci ca izvor al iubirii si pe crestini ca druitori secunzi ai lucrurilor si ai faptelor savirsite asupra lucrurilor pentru altii, ci si sa-I ridice de la rolul de daruri si daruitori natuirali intre ei, la acela de autodaruitori intreolalta si lui Dumnezeu, sau lui Hristos. Ea e chemata nu numai sa arate ca inauntrul ei domneste iubirea daruirii reciproce personale prin lucruri si prin fapte, ci si sa-I faca sa simta si in raporturile lor cu ea ca este o comunitate a iubirii si ca atare din ea iradiaza in toate partile iubire, intrucit membrii ei se daruiesc tuturor pe ei insisi prin tot ce daruieste si savirsesc. Crestinii sint chemati sa manifeste puterea lor de comuniune si in raporturile lor cu cei ce nu fac parte din Biserica, daruindu-se pe ei insisi prin toata activitatea lor, dupa exempulul lui Iisus Hristos, care s-a intrupat si a patimit pentru toata lumea. Prin aceasta ii pot ridica si pe cilalti la practica comuniunii si a daruirii de sine.
Printr-o astfel de prezenta activa a Bisericii in lume, pot fi ajutati si ceilalti oameni sa se ridice la tratarea bunurilor creatiei, fie sau nu imprimate de munca lor, ca daruri, daca nu ca daruri intoarse aceluiasi izvor personal suprem, cel putin ca daruri intre oameni. Jertfele darniciei au atita putere asupra celor spre care se indreapta ca provoaca daruirea lor, ca un raspuns la o intrebare. Si a dat fiind ca reciproca daruire nu poate fi redusa niciodata la o daruire exterioara, ci e totdeauna expresia iubirii si a comuniunii, sau le produc pe acestea, este greu de adims ca cei spre care se indreapta daruirea neobosita a celor ce cred, nu vor fi atrasi in comuniunea iubitoare cu ei si nu vor simti lucrind in acestia fota credintei lor si nu vor fi impresionati de ea. Acea sta ar fi calea cea mai eficace spre comuniune universala. De aceea a spus Mintuitorul: <> (Luca VI, 31-32). In necesitatea cu care vine ca raspuns la o daruire de sine fata de altii, daruirea de sine a acelora, se manifesta faptul ca urmasii lui Adam sint facuti pentru comuniune, pentru o viata in duh de jertfa si de daruire, pentru un duh euharistic, desi nu pot activa el insisi acest duh, ci e necesara o putere din izvorul suprem al iubirii pentru cei ce trebuie sa ia initiativa pentru astfel de raporturi intre urmasii lui Adam. Data fiind aceasta pornire <> a omului de a raspunde iubirii si darniciei cu iubire si darnicie, e greu de admis ca crestinii exercitind initiativa in acest fel de omportare, in baza puterii primita de la Hristos, nu vor contribui la extinderea acestui duh euharistic de darnicie si de jertfa si in raporturile cu ceilalti oameni.
Jean-Paul Sartre a sustinut ideea ca chiar mingiierea, blindetea, ajutorul date cuiva il dezbraca pe acela in oarecare masura de libertatea lui¹⁰. Dar el a simplificat complexitatea situatiilor in care ajung oamenii. In general oamenii au neboie de iubirea celorlalti; nu se multumesc numai sa ajunga in posesia unor bunuri de al altii fara iubirea lor. In aceasta se arata faptul ca ei sint rinduiti sa se faca pe ei insisi daruri altora, dincolo de orice intentie de a se face stapini asupra celor carora le daruiesc ceva. Ei simt trebuinta sa iubeasca si sa fie iubiti, deci sa se daruiasca altora si ca altii sa li se daruiasca lor. Numai atunci sint cu adevarat fericiti. Aceasta inseamna ca firea insasi le-o cere aceasta. Firea insasi le cere sa se daruiasca altora nu pentru a cistiga un drept de stapinire asupra celor ajutati, pentru a-I stingheri in comportarea lor libera fata de ei, ci cu o sinceritate si cu o smerenie lipsita de orice astfel de intentie de stapinire, care nu le va aduce din partea acelora iubirea de care simt nevoie. Insusi cel ce iubeste si se daruieste se simte indatorat fata de celalalt, caci si el primeste de la el caldura unei autodaruiri spirituale chiar in momentul cind se daruieste el insusi. Propriu-zis in daruirea de sine experiaza omul adevarata sa libertate, dar si pe a aceluia caruia simte neboia sa I se daruiasca, pentru a cistiga iubirea lui liber daruita. O libertate care nu se daruieste si nu se simte trebuinta iubirii libere a celuilalt nici nu este propriu-zis, o libertate, ci o abstractie, daca nu un mijloc intr-o lupta de inrobirea a unuia de catre altul. Aceasta e o libertate sterila, ucigatoare in mindria si exclusivismul ei, o libertate care mentine separarea si nefericirea proprie in separare si raul altuia si dezordinea intermitenta. Acest fel de libertate priveaza pe altii de libertate in mod silnic. Dimpotriva, in iubire este o punare libera a libertatii proprii in serviciul celuilalt pentru binele lui, pentru eliberarea lui. Iar in implinirea apelului celuilalt la ajutor se dobindeste binele propriu, sau se manifesta adevarata libertate proprie. In iubire fiecare experiaza si promoveaza libertatea si demnitatea celuilalt; parind ca renunta la libertatea proprie, fiecare o cistiga cu adevarat. Fiecare incadrindu-se liber in trebuintele celuilalt ca in ale sale, se realizeaza plenar in cadrul vietii proprii. Nici unul nu se pierde si nu saraceste, ci fiecare se realizeaza se imbogateste in unire cu celalalt, in activitatea si patimirea pentru el. Nu poate fi vorba de o pierdere a libertatii si de anularea persoanei proprii sau a celuilalt, acolo unde tu insuti o pui sau te pui pe tine insuti in slujba altuia si celalalt si-o pune din recunostinta si se pune pe sine in slujba ta.
E drept insa ca in masura in care nu are loc aceasta daruire deplina, omul uzeaza de ajutorul pe care-l da altuia pentru a-l aservi. Aceaste e un semn ca gestul sau de ajutor nu porneste dintr-o scufundare deplina in adevarata umanitate, ca el nu simte inca cu toata intensitatea unirea cu semnul in suferinta lui, in necesitatea lui de ajutor. Si din aceasta se explica si faptul ca in loc de recunostinta totala cel ce-a fost ajutat odata de altul, simte chiar o oarecare aniversiune fata de el. Dar noi sintem numai pe drum spre adevaratele si purele inaltimi ale umanitatii noastre. Si pe acest drum ne ajuta sa inaintam Hristos.
Am vorbit pina aici numai de adincirea duhului euharistic intre membrii Bisericii si de extensiunea si adincirea acestui duh intre membrii Bisericii si de extensiunea si adincirea acestui duh intre membrii Bisericii si ceilalti crestini, intre Biserica si lume, din daruirea de sine, din iubire.
Dar in aceasta se implica si adincirea si extinderea duhului sacramental in general in Biserica si in lume. Fiul lui Dumnezeu intrupindu-se si intrind prin aceasta in comuniune cu noi, ni s-a daruit ca Dumnezeu cu toate comorile iubirii aflatoare in El. Daruirea Lui a fost ridicata la culme prin jertfa si invierea Lui si prin trimiterea Duhului Sfint de care s-a umplut umanitatea Sa. Jertfa Lui nu e indreptata numai spre Tatal, ci si spre noi. A se jertfi inseamna a se darui. El a venit <pret de rascumparare pentru multi>> (Matei XX, 28). Nu se poate desparti in jertfa lui Hristos directia catre Dumnezeu-Tatal de directia catre urmasii lui Adam. Iar in invierea lui Hristos, insasi umanitatea noastra asumata de El e transfigurata si invesnicita in pirga ei, in incepatura ei, aceasta stare fiind in curs de urcare in toate ipostasele ei ca o seva ce urca din radacina in toata planta. Prin inviere ni s-a deshis nu numai o perspectiva de inviere tuturor, ci a inceput de fapt procesul inverii tuturor, am intrat de fapt pe calea desavirsirii si a inaltarii noastre, care isi va ajunge culminatia in invierea eshatologica. Dar acest proces, aceasta devenire, e promovata nu numai prin Euharistie ci si prin celelalte Sfinte Taine. Prin acestea ne vinte tot darul desavirsit de la Parintele luminilor si prin el forta desavirsitoare a umanitatii desavirsite a lui Hristos. Acest dar desavirsit ne vine prin mijlocirea elementelor creatiei, prin aceste daruri naturale. Se adauga astfel dar peste dar, se adauga dar la dar; darul de baza se desavirseste prin darul adaugat; darul vietii naturale, se penetreaza si se transfigureaza de darul vietii vesnice in Dumnezeu. Darul creat de Dumnezeu se penetreaza de darul energiei necreate ce iradiaza din fiinta dumnezeiasca; darurile prin care se sustine trupul nostru in viata paminteasca se penetreaza prin darurile care ridica acest trup la viata indumnezeita si vesnica, la viata invierii, pentru ca vin din trupul inviat al lui Hristos, in dumnezeirea care l-a ridicat la viata invierii. Aceste daruri adaugate la darurile elementelor creatiei ne arata ca toata creatia va fi dusa la starea pnevmatizata, la starea indumnezeita impreuna cu trupurile noastre. Dar nu trebuie uitat ca in deschiderea pentru darul vietii in Dumnezeu e implicata si o moarte pentru viata pur paminteasca, pentru darul creatiei inteles in acest sens exclusivist, nedeschis lui Dumnezeu.
Daca in Euharistie Hristos asimileaza materia lumii cu trupul Sau pentru a darui transfigurata Tatalui, dupa ce a transfigurat prin inviere materia asimilata in cursul vietii Sale pamintesti, pentru a ne-o darui si noua transfigurata ca aluat al invierii trupului nostru, in Sfintele Taine materia e numai mediu al daruirii Sale. Ea isi pastreaza inca o subsistenta proprie. Prin aceasta se arata ca ea e valorasa nu numai prin posibilitatea ei de a deveni trupul transfigurat al Domnului si al nostru, ci si prin mentinerea ei in subsistenta proprie ca mediu al relatiei dintre noi si Hristos. Ea e confirmata chiar prin Sfintele Taine ca mediu nedesfiintat al harului lui Dumnezeu, pentru ca noi avem nevoie si de ea in cursul vietii pamintesti si de o subsistenta transfigurata si transparenta a ei si in viata viitoare. In cursul vietii pamintesti noi ne regeneram in Botez prin harul lui Hristos, dar si prin apa creatiei, ramasa si apa reala, ca sa ne sustinem si prin acest dar al creatiei in viata paminteasca. O alta Sfinta Taina confirma valoarea trupurilor in starea lor paminteasca si deci a casatoriei pentru viata aceasta; confirma valoarea autodaruirii reciproce a barbatului si a femeii in vederea nasterii de prunci si a cresterii lor, dar adauga la darul trupurilor facute si pentru casatorie, harul lui Hristos, sau putere noua in aceasta autodaruire din daruirea lui Hristos catre oameni (Efes. V, 25).
Alte Sfinte Taine confirma si intares slujirea crediniciosului dedicata semenului sau si comunitatii bisericesti. Acestea sint: Taina Mirului si a Hirotoniei, care intaresc puterea de slujire naturala a omului cu puterea dumnezeiasca a daruirii umane si preotesti a lui Hristos. O alta Sfinta Taina confirma darul natural al sanatatii dat si el de Dumnezeu prin creatie, dar slbit prin pacat, printr-o noua revarsare de putere din trupul lui Hristos purtator de viata vesnica.
Sifntele Taine sint pentru viata aceasta, dar si pentru sustinerea noastra pe drumul spre invere. Euharistia e pentru vesnicie, ea ne da de aici arvuna unirii vesnice cu Hristos, ne plaseaza anticipat in aceasta unire si ne arata perspectiva unei Euharistii mai desavirsite in vesnicie; dar ne da si puterea daruirii reciproce si a jertfelniciei in viata aceasta. La rindul lor, desi sin mai mult pentru ajutorul pe drumul spre vesnicie in viata aceasta, celelalte Sfinte Taine anticipeaza si un mod cu mult mai transparent al creatiei in relatia noastra cu Dumnezeu in viata viitoare. In viata viitoare ne vorm si uni cu Dumnezeu in mod nemijlocit – si aceasta va fi Euharistia desavirsita – dar vom fi si intr-o comuniune cu El prin toata creatia devenita stravezie la maximum. Desigur, acolo nu vor fi necesare Sfintele Taine din viata aceasta: casatorie, pocainta, maslu etc. Dar toata creatia va fi mediu desavirsit transparent al comuniunii cu Dumnezeu, ca un fle de unica Sfinta Taina pe deplin transparenta desavirsind aceasta functiune generala a creatiei din viata paminteasca.
Sfintele Taine ne-au fost date in viata aceasta ca niste provizii de putere dumnezeiasca procurate la inceputurile marilor slujiri si etape ale vietii paminesti aratindu-ne-se ca si etapele si slujirile principale ale vietii pamintesti sint niste daruri ale lui Dumnezeu pentru inaintarea ei pe calea spre Dumnezeu si deci au nevoie de un ajutor mai esential al lui Dumnezeu. Botezul, dindu-ne-se la inceputul vietii pamintesti, ne arata modul superior al folosirii ei; prin el ni se da un dar superior celei al vietii create, care intareste si inalta darul vietii pamintesti, sau ii arata toata semnificatia si adincimea, pentru a o folosi in toate posibilitatile ei de dar al lui Dumnezeu pentru semeni si pentru ajungerea la cunoasterea deplina a lui dumnezeu si la bucuria de El in viata vesnica. Mirungerea, Hirotonia, Nunta, ne procura daruri ce ni se dau la inceputul slujirilor principale in viata, a folosirii superioare a darurilor si relatiilor ce s-au pus de Dumnezeu in firea noastra, in diferite etape si situatii ale vietii pamintesti, pentru a ajunge la aceeasi deplina bucurie transparenta si la eterna comuniune cu Dumnezeu in viata viitoare.
Euharistia se deosebeste de celelalte Sfinte Taine prin faptul ca ea ne introduce pe calea unirii plenare, nemijlocite cu Hrisos inca in viata paminteasca, pentru a o avea in mod vazut in viata viitoare. Pe toate drumurile inaintarii spre Dumnezeu ne sustin harurile Sfintelor Taine communicate noua prin elementele creatiei, ca puteri de slujire asezate in natura noastra. In euharistie elementele sint depasite sau absorbite in Hristos, ca sa ne unim direct cu El, asa cum uneori si in unirea cu semenii nostri, deosebita de relatia cu Hristos sau ce ei prin diferite lucruri sau slujiri.
Toate activitatile si momentele vietii noastre fac parte din drumurile pe care ne introduc harurile Tainelor si toate se hranesc din ele. De aceea ele nu au neboie de alte sfinte taine. Sint necesare pentru ele numai niste reaprinderi ale focului harurilor primite prin Sfintele Taine (II Tim I, 6). Iar aceste reaprinderi se produc pe de o parte din eforturi proprii de slujire, pe de alta prin numeroase binecuvintari si ierurgii cerute si primite de la preotii Bisericii, ca tot atitea rugaciuni ale acestora si impreuna rugaciune sau comunicari cu Dumnezeu ale celor ce le cer. In familia care a primit harul casatoriei intra adeseori preotul pentru a stropi cu apa sfintita prin rugaciuni casa si pe cei ce locuiesc in ea, pentru a reaprinde in sot si sotie si in membrii familiei harul ce li s-a dat prin harul casatoriei, ca si harul ce-l au toti prin Botez si prin Mirungere. Aceste sfintiri si binecuvintari pe de o parte scot la iveala in contiinta harul inabusit de adromirea sufleteasca si de pacatele celor ce l-au primit, iar pe de alta parte alunga din natura inconjuratoare, ca dar al lui Dumnezeu intemeiat prin creatie, piediceile ce stau in carea activarii ei ca dar prin harul lui Hristos primit prin adaugare. Astfel binecuvintarile si sfintirile pun in lumina si caracterul de daruri dumnezeieisti ale tuturor lucrarilor pentru a le folosi si noi ca daruri intoarse lui Dumnezeu si oferite semenilor nostri.
Toata viata crestina este astfel sacramentala, sau sta sub semnul si sub puterea darurilor naturale si harice date de Dumnezeu. Biserica lucreaza continuu la trezirea constiintei crestine despre darurile primite si la intrebuintarea lor si a vietii proprii ca dar in favorul altora.
Iar daca crestinii fac aceasta in relatie cu toti oamenii, ii atrag si pe aceia la constiinta ca lumea si viata lor este un dar si ii obliga moral sa raspunda la darnicia crestinilor cu darnicia lor.

Pr. Prof. D. Staniloae,

"Ortodoxia", nr. 1/1976, pag. 10-29.

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Christi reale Gegenwart in die Eucharistie, in volumul: Eugen Biser, Joseph Pascher, Michael Schmaus, Uver das Geheimnis der heiligen Eucharistie, Badenia Verlag, Karlsruhe, 1969, p. 41
2. La J. Meuendorff, Le Christ dans la theologie byzantine, Les Editions du Cerf, Paris, 1968, p. 194.
3. J. Karmiris, ‘ ' ,      in <>, Boston, 39 (1962), p. 565
4. E. L. Mascal, Corpus Christi, p. 183
5. The Recovery of Unty, Longman, 1958, p. 148-149.
6. Intelegem prin <>, temeiul care sustine in existenta, defineste, sau da semnificatia specifica (Bedeutung) unei unitati din creatie. Aceasta semnificatie e ceea ce inseamna Wesen in expresia Wesenschau (in filozofia lui Husserl). Aceasta semnificatie e deosebita de sens (Sinn). Un lucru are un sens, are un rost in existenta dar deosebit de aceasta, are un specific esential al lui. O persoana are un sens, dar are si o semnificatie, un fel de specific al ei.
7. Michael Schmaus, ori, cit., in vol. Cit., p. 38-39, considera ca prefacerea fiintei piinii si vinului nu atinge realitatea fizico-chimica a piinii, adica tot ce poate fi cunoscut stiintific din ele. Caci acesta fiinta e un principiu care tine la un loc tot ce intra in compozitia piinii si vinului. <<>. Este evident ca transsubstantierea in sensul aratat nu implica pericolul desfintarii (Entwircklicung) piinii si vinului si de aceea nu se misca in directia monofizitismului, care in Iisus face sa se absoarba omenescul adevarat si istoria in divin>>.
8. Teologul Heinrich Barth a dezvoltat ideea creatiei ca <> (Erschelnung). Este o aparitie consistenta, pe care Dumnezeu o pretuieste, dar care nu exista prin ea insasi, ci isi are baza intr-un izvor de temelie, sau sursa de putere in izvorul divin necreat. O aparitie nu poate fi sosotita inchisa in ea insasi. Credinciosul de exemplu iese continuu la aparitie dintr-un izvor indefinibil al sau, care-si are ultimul suport si ultima sursa de putere in Dumnezeu. Aceasta aparitie este tot asa de reala ca si fundamentul ei ontologic, dar acela nu se cunoaste in el insusi, ci in iesirea sa la aparitie, iar fundamentul sau este Dumnezeu (Hetnrich Barth, Existenzphilosophie und neutestameniliche Hermeneutik, Schwabe Verlag, Basel-Stuttgart, 1962 (p/ 161-174). Noi I-am spune mai bucuros acestei realitati manifestate, sau in continua manifestare <>. Ea ramine vesnic distincta, cita vreme fundamentul ei ononologic se uneste cu Logosul divin.
9. George Khodr, The Church and the World, in St. Vladimir’s Theological Quaterly, 1969, nr. 1-2, p. 47.
10. L’etre et le neant, 5 ed. Gallimard, Paris, 1948, p. 479-481.