"Filioque"

Filioque (="si de la Fiul"), cuvinte adaugate la afirmatia "care purcede din Tatal"  in articolul Crezului de la Constantinopol (381), articol care se refera la purcederea Duhului Sfant. "Filioque", adaugat la versiunea occidentala a Crezului a provocat una dintre cele mai inversunate dispute teologice dintre Orient si Occident. Ea ramane si astazi una din particularitatile doctrinare majore care separa traditia ortodoxa de cea romano-catolica. Pentru catolici, Filioque ar fi o explicare si o clarificare a doctrinei despre Duhul Sfant, formulata de Sinodul ecumenic din 381. Pentru ortodocsi, Filioque este :

 (a) o "dogma noua", deoarece incalca decizia Sinodului din Efes (431) de a nu altera sau substitui crezul de la Niceea, nefiind apoi aprobata de un sinod ecumenic ;

 (b) "o alta credinta", care implica teza celor doua principii in unitatea lui Dumnezeu, eroare inadmisibila din punctul de vedere al dogmaticii ortodoxe.

 Filioque a fost introdus de latini in Crezul niceoconstantinopolitan si folosit in liturghia latina, incepand cu al treilea sinod local din Toledo, in 589, ca un protest impotriva arianismului, care pe urmă a pătruns în Galia prin învăţatul Alcuin ; apoi, confirmat de sinodul en­glez din Hatfield in 680, cu ocazia convertirii la catolicism a regelui arian al vizigotilor (Recarede), sub pretextul ca ar pune in evidenta deplina dumnezeire a lui Hristos si egalitatea Sa cu Tatal. Desi regele Carol cel Mare insista ca Bisericile din Spania, Italia, Franta si Germania, sa ros­teasca Crezul cu adaosul, conform unui sinod la Aachen (Aquisgram), în 809, totusi papa Leon al III-lea refuza introducerea Simbolului mo­dificat, in Biserica Romei. Cu toata aceasta opozitie, la propunerea lui Henric al II-lea, papa Benedict al VIII-lea accepta in 1014 Crezul inter­polat, in Biserica din Roma, fara consimtamantul Bisericilor Rasaritene. Dupa Reforma (sec. XVI) a fost generalizat in Bisericile Protestante.

 Cel dintii care arata implicatiile dogmatice neortodoxe ale adaosului Filioque este patriarhul Fotie (820-895), iar cel care a formulat, la conciliul de la Florenta (1439), argumentele respingerii acestui adaos, este Marcu de Efes. 

 Biserica din Răsărit n-a luat la cunoşinţă despre acest adaos considerat rătăcire decât mult mai târziu, odată cu prilejul când nişte călugări galicani, care au făcut un pelerinaj la locurile sfinte, au cântat într-o biserică din Ierusalim Crezul cu adaosul "şi de la Fiul". Din cauza acestui fapt, în biserică s-au produs sminteli şi dezordini, încât călugării au fost siliţi să părăsească Ierusalimul. Reîntorşi acasă, călugarii galicani s-au plâns episcopilor de cele întâmplate, iar aceştia l-au încunoştiinţat pe papa, care, în înţelegere cu Carol cel Mare, a convocat un sinod la Aachen (Aquisgram). Luând în dezbatere cauza, sinodul a găsit că adaosul "Filioque" e bine făcut, iar hotărârea au supus-o spre aprobare scaunului papal de la Roma. Papa Leon al III-lea a respins însă adaosul şi a pus să se graveze pe două plăci de aramă textul Simbolului Credinţei în greacă şi latină, fără adaosul "Filioque", plăci care au fost fixate pe un perete al bisericii Sfântul Petru din Roma, având dedesubt inscripţia: "Haec Leo posui amore et cautela ortodoxae fidei" (Acestea le-am pus eu, Leon, din dragose şi purtare de grijă pentru credinţa ortodoxă). Acest adaos a devenit subiect de dispută vie, pentru prima oară, între Biserica răsăriteană şi apuseană, pe vremea patriarhului Fotie (secolul IX), care l-a criticat aspru, socotindu-l o inovaţie şi o "încoronare a relelor", care distruge unitatea în divinitate (conform textului scripturistic Ioan 15,26).

 Ortodocsii insista asupra argu­mentului istoric, Filioque fiind o alterare a Simbolului din 381, iar catoli­cii invoca motivele locale, deoarece, in secolul al VI-lea, Bisericile din Spa­nia si alte tari europene erau amenintate de arianism. Fi­lioque ar respinge ideea ariana despre inferioritatea Fiului fata de Tatal.

 In general, teologia catolica pretinde ca Filioque ar explica relatia vesnica dintre Tatal si Fiul si ar clarifica egalitatea Fiului cu Tatal in esenta dumnezeiasca, nu numai consubstantialitatea, ci modul de provenienta a Persoanelor. Filioque ar fi deci o completare a doctrinei despre originea divina a Duhului Sfant, care n-a fost precizata in amanunt, asa cum s-a intamplat cu invatatura despre Fiul lui Dumnezeu, despre care Sinodul de la Niceea (325) afirma : "nascut, iar nu facut, Cel ce este de o fiinta cu Tatal". Astazi, unii teologi catolici nu-l mai considera un obsta­col dogmatic intre cele doua parti ale Bisericii ecumenice.

 Din partea teologiei ortodoxe s-au formulat mai multe argumente impotriva doctrinei "Filioque", dintre care principalele sunt:

 1) Filioque este o interpolare necanonica a Simbolului ecumenic de la 381;

 2) Filioque im­plica doctrina lui Augustin despre cele doua principii in unitatea dumnezeirii si deci despre "dubla purcedere";

 3) Filioque are repercusiuni asupra altor dogme de credinta, de pilda ecleziologia, teologia Tainelor si a energiilor divine.

 Dar si continutul teologic al formulei "Filioque" este pus in discutie. Acesta nu are o baza biblica si nici patristica. Apoi, potrivit doc­trinei trinitare comune Bisericii ecumenice, Duhul purcede din ipostasul Tatalui, incat relatia de purcedere este o relatie de origine ipostatica. Purcederea, ca si paternitatea nu este ceva comun fiintei divine, dumnezeirii, ci este proprie ipostasului Tatalui. «Filioque» deplaseaza acest principiu de la ipostasa Tatalui catre natura comuna.

 Chiar daca unii Sfinti Parinti au acceptat si alte formule prin care sa se explice relatia vesnica dintre Fiul si Duhul Sfant (de pilda, Sfantul Chiril al Alexandriei spune ca Duhul este "propriu Fiului", iar Sfantul Ioan Damaschin, ca si Sfantul Maxim Marturisitorul, afirma ca Duhul purcede "din Tatal prin Fiul" etc), totusi ei au facut o clara distinctie intre "monarhia' Tatalui si relatiile de origine care diferentiaza ipostasele, paternitatea, filiatia, purcederea, distinctie care mentine echilibrul si egalitatea in Sfanta Treime. Dimpotriva, formula "Filioque" introduce in teologia trinitara nu numai o confuzie intre natura si ipostasa, ci si o confuzie in­tre Tatal si Fiul, atat pe planul vietii vesnice intratreimice, cat si pe cel al manifestarii temporale.

 Teologia catolica, urmand Fericitului Augustin, care afirma ca orice insusire atribuita uneia dintre Persoanele divine poate fi atribuita si Ce­lorlalte, a exagerat simplitatea si unitatea de esenta a lui Dumnezeu, in de­favoarea diversitatii Persoanelor.

Scrierile pnevmatologice patristice sau liturgice vorbesc despre "Du­hul care purcede din Tatal si prin Fiul Se arata" sau de "Duhul care intru Fiul pururea Se odihneste". Teologii bizantini au facut o distinctie intre purcederea vesnica si misiunea temporala. Pentru ei, Filioque presupune doctrina lui Augustin, despre doua principii in Treime si deci despre "dubla purcedere". A socoti pe Tatal si pe Fiul drept o singura sursa, inseamna a avea o intelegere unilaterala, chiar fal­sa, a Trinitatii, inclinand spre un subordinationism cu privire fie la Duhul, fie la Fiul. Expresia Sfantului Ioan Damaschin "Care purcede de la Tatal prin Fiul" nu poate fi luata in nici un sens echivalenta cu "dubla proce­siune" ; cu toate acestea nimeni n-a sugerat adaugarea la Crez a formulei "prin Fiul".

 Patriarhul Fotie al Constantinopolului: Despre Filioque

O critica severa a formulei despre purcederea Duhului Sfant "din Ta­tal si din Fiul" o face Patriarhul Fotie al Constantinopolului (810-895) in Enciclica pe care o trimite patriarhilor orientali in 867 (Enciclica lui Fotie catre Patriarhii orientali (867). 

Anuntand in partea introductiva a Enciclicii despre unele inovatii cul­tice si canonice apusene (nerespectarea zilelor de post in timpul Postului Mare, respingerea validitatii Tainei Mirungerii savarsite de preot - acesta ar fi un drept exclusiv al arhiereilor, celibatul obligatoriu pentru preoti), patriarhul Fotie subliniaza apoi ca "erorile latinilor" au atins culmea in aceea ca au ajuns "sa falsifice si sfantul Simbol (al credintei), a carui autoritate e inatacabila, dupa toate hotararile sinodale si ecu­menice". Intentia patriarhului Fotie a fost sa atraga atentia conducatorilor Bisericilor Ortodoxe din Rasarit asupra netemeiniciei doctrinei despre Fi­lioque, prezentand si un rezumat al problemei, pe care urma sa o discute pe larg un sinod ecumenic. Enciclica constituie de altfel si convocarea sino­dului ortodox, care, de fapt, s-a tinut in acelasi an, la Constantinopol, in urma caruia papa a fost condamnat.

Fotie inscrie in Enciclica sa din 867 doua argumente principale con­tra doctrinei "Filioque", pe care, desi nu le dezvolta, totusi le considera decisive : primul numai amintit, este ca formula "Duhul purcede de la Fiul" nu are temeiul unei dogme : ea este contra invataturii Evangheliilor, se opune hotararilor Sinoadelor Ecumenice, falsifica doctrina Sfintilor Parinti. Astfel "Filioque" contine o doctrina necunoscuta in Revelatia biblica si in Traditia dogmatica a Bisericii Ortodoxe.

 Al doilea argument demonstreaza ca o eroare in doctrina despre Du­hul Sfant constituie o eroare antitrinitara, o deviatie in insasi dogma des­pre Dumnezeu-Sfanta Treime. Fotie sustine ca prin Filioque se introduc "doua cauze" in Sfanta Treime. Astfel prin Filioque se neaga unitatea de principiu in Sfanta Treime si se strica raportul intre ceea ce e comun in Dumnezeu si intre ceea ce e propriu ipostaselor treimice. Fotie subliniaza in mod repe­tat ca, prin Filioque, se amesteca insusirile persoanelor. Dupa invatatura ortodoxa, unele insusiri sunt comune Treimii, altele numai unei ipostase. Purcederea Duhului nu e ceva comun celor trei persoane, ci e proprie uneia din ele, Tatalui.

 ______________________________________________

În site-ul Wikipedia despre "Filioque":

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Filioque, termen teologic care se referă la problema "purcederii" Sfântului Duh de la Dumnezeu Tatăl şi de la Dumnezeu Fiul (lat: filioque). Problema în cauză constituie pretextul unei dispute istorice între Biserica Răsăriteană (Ortodoxă) şi cea Apuseană (Catolică), teologii ortodocşi susţinând că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, în vreme ce colegii lor catolici consideră că Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul. Filioque este una din cauzele Marii Schisme.

Argumentele problemei

Poziţia Bisericii Ortodoxe

Biserica Ortodoxă îşi susţine poziţia pe baza Crezului Niceo-Constantinopolitan şi a referinţelor biblice. Astfel, definiţia Crezului, stabilită la Conciliul Constantinopol I şi reconfirmată la Conciliul Constantinopol II din anul 381 (d.Chr.), pe care Biserica Ortodoxă o păstrează ca atare, spune că Duhul Sfânt, ca Persoană Divină, „purcede de la Tatăl; cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slavit”.
Astfel, Biserica Ortodoxă susţine că Occidentalii (Biserica Catolică) sunt vinovaţi de a fi modificat unilateral textul unui Conciliu (antic), care are o autoritate absolută şi deci nu poate fi modificat decât de către alt Conciliu comun al întregii Creştinătăţi. În acest sens, Biserica Romano-Catolică ar deveni schismatică (cea care ar provoca divizarea creştinilor).
Ortodoxismul consideră adaosul Filioque la Crez(Crezul Sfintei Trinităţi) ca pe o erezie antitrinitară, întrucât afectează sau dezechilibrează relaţiile dintre persoanele Sfintei Treimi.
Suportul evanghelic invocat este Evanghelia după Ioan, capitolul 14, versetul 16, unde Iisus Hristos spune Apostolilor (după ce, în versetul anterior, îi indeamnă să păzească poruncile Lui): "Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac". În aceeaşi Evanghelie, în capitolul următor [15, 26], Iisus Hristos se referă explicit la purcederea Duhului Sfânt: "Iar când va veni Mângâietorul pe Care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine".
De asemenea Biserica Răsăriteană face apel şi la gestul papei Leon al III-lea, de la începutul secolului al IX-lea, de respingere a hotărârii sinodului de la Aachen de a adăuga Filioque la Simbolul credinţei, marcând această decizie prin gravarea celor două plăci de argint.

 Poziţia Bisericii Romano-catolice

Pe de altă parte, în liturghia latină se spune că Duhul Sfânt "purcede de la Tatăl şi de la Fiul" (în latină: "qui ex Patre Filioque procedit"). Temeiurile opţiunii catolice sunt la rândul lor dogmatice şi istorice. Dogmatic, se susţine necesitatea disjungerii ipostatice a Duhului în raport cu Fiul şi afirmarea consubstanţialităţii Fiului cu Tatăl. Argumentele istorice pun accentul pe complementaritatea celor două formule, care ar exprima în esenţă o idee comună, dar în formule particulare.
Romano-catolicismul recunoaşte deschis lipsa expresiei Filioque atât din Simbolul credinţei niceo-constantinopolitan cât şi din Biblie, sub forma literală (textuală). Consideră însă că expresia este subînţeleasă în Biblie, chiar şi în textul de la Ioan 15.26, întrucât la Ioan 10.30, Fiul lui Dumnezeu spune: Eu şi Tatăl una suntem. Această unitate înseamnă, conchide Romano-catolicismul, că şi Fiul este obârşie a Duhului Sfânt (Duhul Sfânt purcede şi din Fiul), ca şi Tatăl.

Termenul Filioque

Filioque este un termen din limba latină; înseamnă şi de la fiul - cazul ablativ plurisemantic; este cunoscut mai ales sub forma şi de la Fiul, cu referire la Fiul lui Dumnezeu, a doua Persoană din Sfânta Treime, şi la raportul dintre Fiul şi Duhul Sfânt, a treia persoană a Sfintei Treimi; prin urmare, în accepţia generală, Filioque este un termen teologic;
Termenul latin Filioque este traducerea expresiei greceşti Ekpouretai, expouresis, a purcede, dar în acelaşi timp redă şi termenul, folosit de Părinţii Bisericii, exerchetai, "a veni de la". Traducând doi termeni printr-unul singur, latina creează o falsă echivalenţă.
Astfel, s-a putut spune, în literatura de limbă greacă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl dar vine şi de la Fiul (vezi Ioan 15, 26), ceea ce în limba latină nu a putut fi echivalat decât prin expresia unică Filioque sau per Filium.

Istoric

Din punct de vedere istoric, termenul Filioque a fost introdus ulterior faţă de Conciliul Constantinopol I, dar este la fel de cert faptul că această adăugire a avut loc într-un timp când, pe de o parte, cele două biserici erau încă unite (fără ca la momentul respectiv adăugirea să reprezinte o problemă) iar pe de altă parte, în acel moment liturghia conţinea diferenţe locale şi regionale însemnate, pe tot cuprinsul Imperiului.
Înainte de secolul al V-lea, discuţiile trinitare erau orientate cristologic, problema purcederii Duhului neavând dezoltări speciale decât în măsura în care era presupusă de chestiunea economiei mântuirii, în raport cu care Duhul era dăruit de Fiul.
În acest sens, termenul "Filioque" se găseşte la autori mai vechi precum Ambrozie, Augustin, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschinul, fără ca la aceştia să apară discuţia cu privire la vreo diferenţă dogmatică. Ei îl foloseau cu sensul de purcedere de la Tatăl prin intermediul Fiului. Pentru Chiril al Alexandriei, Duhul este al Tatălui şi al Fiului, iar pentru Grigore de Nisa Duhul vine de la Tatăl, prin intermediul Fiului. De asemenea, pentru Maxim Mărturisitorul, Tatăl şi Fiul sunt izvorul consubstanţial al purcederii Duhului (Sf. Maxim folosea însă expresia dya tou Hyiou, adică prin Fiul).

Contextul latin

"Filioque" se afirmă explicit mai întâi în simbolul de credinţă "Quicumque" al lui Athanasie, secolul al V-lea. Este asumat de biserica latină prin Conciliul de la Toledo, din 589, apoi în Italia, prin Conciliul de la Aquileia, în 796, iar în Europa Centrală, în 809, prin Conciliul de la Aquisgrana.
Conciliul de la Toledo din 589 era unul local, prin care se voia întărirea poziţiei antiariene şi afirmarea clară a credinţei că Iisus Hristos este Dumnezeu, de aceeaşi substanţă cu Tatăl. Scopul era apărarea dreptei credinţe faţă de arianism, iar accentul pus pe Filioque voia să facă mai explicit ceea ce în crezul niceo-constantinopolitan era conţinut deja, anume că Hristos nu primeşte Duhul (aceasta ar fi însemnat că devine sfânt) ci, fiind El însuşi Dumnezeu, participă şi la originarea Duhului. Astfel, Filioque avea drept menire afirmarea divinităţii Fiului. Astfel, Filioque a fost introdus de latini în contextul luptei împotriva arianismului.
Papa Leon al III-lea (795-816), pus în faţa alegerii, a afirmat că formula Crezului trebuie rostită fără Filioque şi ordonă imprimarea versiunii Orientale a Crezului, pe două plăci de argint, puse pe porţile Palatului Lateran. Pe ele, sub textul Simbolului credinţei stă scris, Haec Leo posui amore et cautela ortodoxe fidei, adică Eu, Leon, am pus (acestea) din dragoste şi purtare de grijă faţă de credinţa ortodoxă. Plăcile au fost depozitate ulterior la San Pietro. Prin acest gest Papa se opunea poziţiei împăraţilor franci, favorabili iconoclasmului şi lui Filioque.
Papa Benedict al VIII-lea (1012-1024) determină introducerea termenului Filioque în crezul latin, în anul 1014, cu prilejul încoronării solemne a împăratului Henric al III-lea (973-1024).
Sfântul Toma d`Aquino în Summa Theologica că ,,trebuie spus că este necesar să afirmăm că Sfântul Duh este de la Fiul.^[1].
Odată cu Conciliul de la Florenţa (1438-1439), expresia lui Maxim Mărturisitorul, dia tou Hyiou (per Filium) este prescurtată şi afirmată ca atare: Filioque. Se voia astfel evitarea considerării Fiului ca un simplu "canal" de trecere al Sfântului Duh.

Contextul bizantin

În aceeaşi perioadă, Biserica Orientală lupta împotriva pneumatomahilor, care profesau erezia opusă arianismului, spunând că numai Fiul este Dumnezeu iar Duhul Sfânt este o simplă creaţie a Fiului, primindu-şi divinitatea de la El. În acest context, în orient s-a simţit nevoia accentuării ideii că Duhul Sfânt provine numai de la Tatăl, pentru a se arăta mai clar că divinitatea Duhului este egală cu cea a Fiului. Astfel, pentru bizantini era importantă, în context, afirmarea divinităţii Duhului.
În Constantinopol, unul din marii oponenţi ai lui Filioque a fost Fotie (810-892). Sf. Grigore Palamas avea o poziţie nuanţată. În contextul doctrinei energiilor necreate, el afirma că Duhul purcede doar de la Tatăl, dar îşi capătă consubstanţialitatea şi de la Fiul.
La 1054, când cele două biserici se excomunică reciproc, latinii îi acuzau pe greci de eliminarea lui Filioque din Crez, în timp ce grecii îi acuzau pe latini de infidelitate faţă de Concilii. Nici unii, nici alţii, nu înţelegeau, se pare, motivaţiile dogmatice ale celuilalt pentru opţiunea privitoare la Filioque. Acesta este, după teologul Paul Evdokimov, cel mai mare paradox din istoria bisericii.

Problema reconcilierii ecumenice

Poziţia exprimată de Papa Ioan Paul al II-lea

Papa Ioan Paul al II-lea a exprimat în mai multe rânduri dorinţa de a se clarifica problema lui Filioque, în sensul explicării armoniei Crezului latin cu Conciliul Ecumenic din Constantinopol I.
Astfel, în cadrul unei liturghii solemne, celebrate în prezenţa Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I (29 iunie 1995), Papa Ioan Paul al II-lea a enunţat cinci directive, adoptate de Biserica Catolică.

• atestarea unicităţii credinţei trinitare a bisericii, anume că Tatăl este unică origine a Fiului şi Duhului Sfânt.
• profesarea fidelităţii faţă de simbolul niceo-constantinopolitan
• risipirea neînţelegerii care i-a divizat pe catolici şi ortodocşi
• constituirea unei comisii mixte pentru a defini semnificaţia expresiilor lingvistice tradiţionale
• afirmarea voinţei catolice de clarificare a tradiţiei occidentale cu privire la Filioque

Aceste directive au dus la publicarea unui document al Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor.

Documentul Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştinilor

Consiliul Pontifical de Promovare a Unităţii Creştine a publicat un document [1]

 

care exprimă poziţia actuală a teologiei şi magisteriului catolic. Documentul propune abandonarea vechilor prejudecăţi adeseori rău-voitoare şi politice prin lămurirea dificultăţilor care au dus la neînţelegerile istorice dintre cele două biserici. Documentul explică şi ambiguităţile lingvistice care au stat la baza disputelor, arătând că traducerea latinească a grecescului εκπορευσις (Ioann 15,26) prin procesio/procedere urmează un viciu lingvistic, fără suport teologic şi istoric. Eroarea de traducere constă în aceea că processio nu redă întocmai grecescul εκπορευσις.
Diferenţa dintre εκπορευσις şi processio este aceea că primul atestă calitatea de obârşie eternă(izvor, πηγη) a Sfintei Treimi, în vreme ce "processio" semnifică, în accepţia sa teologică, comunicarea substanţei divine eterne asupra Duhului Sfânt de la Tatăl şi Fiul, unde ουσια divină este aceeaşi.
Introducerea adaosului filioque în traducerea latină a Crezului a fost şi o măsură de ortodoxie antiariană, în vremea marilor încercări eretice din Imperiul Roman de Apus. Prin filioque nu mai există putinţă de tăgadă că Fiul este de-o fiinţă cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în perfectă comuniune şi împărtăşire a Dumnezeirii, a fiinţei eterne. Filioque este, astfel, o întărire a poziţiei homoousiene şi o lovitură dată ereziei ariene.
Retroversiuena corectă a latinescului processio în limba greacă a sinoadelor ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi ar fi το προιεναι.
Dovada istorică a bunelor intenţii şi a ortodoxiei Bisericii Romane este chiar refuzul acesteia de a opera modificări în însuşi corpul Crezului original redactat în limba greacă, astfel încât textul Credo-ului latinesc păcătuieşte doar prin aceea că s-a dorit a fi o traducere a originalului grecesc.

Note: 1. Summa Theologica, traducere în limba română, coordonator Alexander Baumartgen, pagina 340  

 Bibliografie:

• Michelina Tenace, Creştinismul bizantin. Istorie, teologie, tradiţii monastice, traducere de Al. Cistelecan, editura Cartier Istoric, 2005.
• THE GREEK AND LATIN TRADITIONS REGARDING THE PROCESSION OF THE HOLY SPIRIT. Pontificial Council for Promoting Christian Unity (on-line).
• Un teolog ortodox despre "ereziile" catolicismului - FILIOQUE
   
• "Istoria Lumii", în 36 vol., vol.9 - (F.G.Maier), Ed. Weltbild