marți, 5 iulie 2011

Ortodoxism - despre Soteriologie

JERTFA MANTUITORULUI HRISTOS
"Grauntele de griu, cind cade pe pamint, de nu va muri, ramine singur; iar daca va muri, aduce multa roada" (Ioan XII, 24). Grauntele de griu in moartea lui aducatoare de rod este icoana a jertfei. Caci moartea lui nu e moarte, nu e nimicire, ci mistuire si trecere intr-o viata noua, mai bogata, rodind "unul o suta, altul saizeci, altul treizeci" (Mat. XIII, 23). Brazda, mormintul bobului de griu, e noaptea lui de Paste.
Si daca bobul de griu nu moare, daca nu se mistuie pe sine pentru o noua viata ci ramine in sine si pentru sine, rodi-va el vreodata alta viata?
Atunci intelegem de ce Iisus a zis indata dupa acest cuvint: "Cel ce-si iubeste viata o va pierde... Si cel ce renunta la viata lui, in lumea aceasta, o va pastra pentru viata vesnica" (Ioan XII, 25). Aceasta este legea vietii: si acum si in eternitate se naste din jertfa. Asa se naste orice viata, din sacrificiul alteia si traieste jertfindu-se.
Aceasta este viata lui Iisus: Jertfa. Jertfa totala, neincetata. De aceea El a si putut spune: "Eu am venit ca lumea viata sa aiba si din belsug sa aiba..." (Ioana X, 10). - Pentru ca El, viata Lui infinita, nu o traieste pentru Sine, ci o ofera si devine roditoare de viata nesfirsita, in Biserica Lui.
Rostind chemarea: "Oricine voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de sine..." (Marcu VIII, 34), Domnul ne invata aici tocmai aceasta cale si taina a jertfei spre viata. Cercetatorii au observat ca acest cuvint - "sa se lepede de sine" este unic in literatura mondiala. Nu l-a rostit nimeni pina la Iisus. In lumea noastra marcata de iubirea de sine, izvor al pacatului si al mortii, Iisus a adus lepadarea de sine, starea de jertfa, izvor al vietii, al invierii. Si in aceasta a si adus mintuirea noastra, viata.
Iisus vine, aduce cu Sine acest mod de viata "lepadarea de sine", starea de jertfa, de la Izvor, de la Dumnezeire; din viata si modul dumnezeiesc de viata al Prea Sfintei Treimi. Asa se vietuieste in Dumnezeu. "Persoanele dumnezeiesti nu se afirma prin Ele Insele, ci una da marturie pentru cealalta" (V. Lossky). - Fiecare traieste in si pentru alta... Tatal da marturie pentru Fiul. - "Acesta este Fiul Meu Cel iubit, in care am binevoit..." (Mat. VII, 5). Fiul nu traieste in Sine si pentru Sine, ci in Tatal, precum si marturiseste: "Eu sunt intru Tatal Meu si Tatal intru Mine..." (Ioan XIV, 11). Iar Duhul Sfint este deopotriva: si marturia si slava si bucuria Tatalui si a Fiului. Caci in Duhul exclamam: "Avva! Parinte !" (Rom. VIII, 15). In Duhul preamarim: "Domn este Iisus" (I Cor. XII, 3). Aceasta este legea de viata a Prea Sfintei Treimi. Acolo nu este iubire de sine, nu este egocentrism; acolo centrul este Noi, acolo centrul este iubirea si asa "Dumnezeu este iubire" (I Ioan IV), si viata nesfirsita.
Si de acolo, Fiul lui Dumnezeu vine in lume cu legea de viata a Prea Sfintei Treimi; cu legea iubirii, a lepadarii de sine, a jertfei de sine. El zice: "...De la Mine Insumi nu fac nimic, ci precum M-a invatat Tatal asa vorbesc. Si Cel ce M-a trimis este cu Mine; nu M-a lasat singur, fiindca Eu fac pururea cele placute Lui... spun ceea ce am vazut la Tatal Meu..." (Ioan VIII, 28, 29, 38). Vine in lume cu iubirea dumnezeiasca.
Intreaga viata a Domnului nostru Iisus Hristos, asa cum ni s-a descoperit si aratat in lume ste jertfirea de sine. Din momentul insusi, al venirii in lume, al pogoririi la noi. Caci, "Dumnezeu fiind in chip... S-a golit pe Sine, chip de rob luand, facindu-se asemenea oamenilor... S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-se pina la moarte, si inca moarte pe cruce" (Fil. II, 6-8). In aceste citeva cuvinte Apostolul infatiseaza intreaga calea crucii, jertfei Domnului, de la intrupare pina la dimineata invierii. - Cale a renuntarii la Sine, a smereniei si a unirii cu noi.
Si Sfintul Apostol si Evanghelist Ioan vede "Mielul jertfit de la intemeierea lumii" (Apoc. XIII, 8). Aceasta vrea sa ne spuna, pe de o parte, ca la temelia lumii sta jertfa, ca lumea s-a nascut din jertfa; pe de alta parte, ca Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos vine in lume in stare de jertfa.
In aceasta stare de jertfa, de iubire, de lepadare de Sine pentru noi, El a petrecut cu noi, si ramine etern asa. Nici nu poate fi altfel!
Este de ajuns sa ne gindim numai la faptul ca Iisus Hristos fiind Dumnezeu si om in acelasi timp, Dumnezeu Atotputernic, biruitor al mortii, totusi El n-a folosit niciodata puterea Sa dumnezeiasca pentru El. El n-a primit ispita demonului cind, dupa patruzeci de zile de post, flaminzind i-a auzit glasul: "Daca esti Fiului lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea sa se face piini." (Mat. IV, 3). El n-a acceptat, tot in virtutea lepadarii de sine, nici celelalte ispite ale demonului: sa faca minuni in favoarea Sa (Mat. IV, 7-18). Nu le-ar fi acceptat si pentru ca erau ispite, dar mai profund si mai ales, pentru ca nu erau in armonie cu legea de viata a Dumnezeirii, care nu este iubire de sine, ci lepadare de sine. - Cind Fariseii Ii cer semne, minuni, Domnul rapunde ca - nu li se va da alt semn "decit numai semnul lui Iona". (Mat. XVII, 4), deci, crucea iubirii si invierii. De aceea si Apostolul a spus: "...Mai mare decit orice dar este dragostea" (I Cor. XIII, 13).
Hristos este totul - iubire jertfelnica, si puterea Sa dumnezeiasca a intrebuintat-o pentru altul, oferindu-o, transformindu-o integral in slujirea vietii semenilor. - Ce este de altfel iubirea, daca nu a-ti avea viata in celalalt; a trai pentru celalalt. A cunoaste ca atunci iubesti cu adevarat, cind cel iubit este salvat prin viata ta, traieste prin iubirea si viata ta, creste si se implineste prin iubirea si viata ta.
Asa traieste Hristos. El exista pentru altul, pentru noi, dumnezeieste. Si traind, iubind dumnezeieste vindeca, salveaza de la moarte, de viata, mintuieste. Toate zilele Domnului petrecute printre noi, sunt pline numai de asemenea fapte, de binefaceri. Intru aceasta isi afla El si bucuria Sa. Intru aceasta ne spune ca si noi putem afla bucurie deplina. Leaga bucuria noastra de bucuria Lui dumnezeiasca in iubire: "Daca paziti poruncile Mele, veti ramine intru iubirea Mea, dupa cum si Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si ramin intru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea sa fie in voi si ca bucuria voastra sa fie deplina." (Ioan XV, 9-10).
Putea fi vreo bucurie mai mare decit aceea sa arate si sa poata incredinta trimisilor Profetului care-L botezase, aceste mesaj: "...Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: orbii capata vederea si schiopii umbla, leprosii se curatesc si surzii aud, mortii inviaza si saracilor li se bineveste" (Mat. XI, 4-5). - Intr-adevar, in iubirea care daruieste si salveaza este bucuria, este fericirea, este sensul vietii. Si numai Hristos a putut rosti in toata plinatatea lui, acest cuvint: "Mai fericit este a da decit a lua" (Fapte XX, 35).
Actul supremei daruiri jertfelnice este crucea. Este actul unei pliniri finale, cind Domnul "Isi da viata rascumparare pentru multi" (Mat. XX, 28), pentru toti cei care vor sa o primeasca. Dar, chiar in acest moment suprem, mintuitor, Iisus a fost ispitit sa se "salveze" pe Sine, folosindu-se de Dumnezeire... "Pe altii I-a mintuit, sa se mintuiasca si pe Sine Insusi, daca El este Hristosul, Alesul lui Dumnezeu... Mintuieste-Te pe Tine Insuti si pe noi", Ii spune unul dintre rastignitii impreuna cu El (Luca XXIII, 35, 39). - Ce-I cereau Mintuitorului? - Sa foloseasca Dumnezeirea egoist, pentru a se mintui pe Sine, nu pentru a mintui. Ce non-sens! - Dar, Iisus nu coboara de pe cruce tocmai pentru ca este Fiul lui Dumnezeu, pentru ca iubeste dumnezeieste. Si, pentru ca poate transforma orice situatie, chiar acest rau capital, care este moartea, dindu-i un sens pozitiv pentru existenta, in inviere. Aceasta este o cale a Proniei: "Dumnezeu a intors raul nostru in bine", spune Iosif fratilor Sai (Facerea L, 20).
Iar acum pe cruce El, Fiul lui Dumnezeu facut Om, restaureaza in fata Tatalui conditia si starea noastra adevarata, aceea de jertfire, de daruire de sine. Acesta era si omagiul pe care I-l aduce. - Adinc intelegea aceasta Sfintul Ciril al Alexandriei, cind spune, ca "la Tatal nu se poate intra altfel decit in stare de jertfa". - Asa intra Domnul ca Inaintemergator al nostru.
Caci acum Fiul nu se aduce numai pe Sine ca jertfa Tatalui, ci ofera si firea Sa umana, pirga firii noastre. O ofera si o sfinteste. "Ceea ce este oferit e sfintit". Si e sfintita firea deodata: prin jertfa si prin marele dar al invierii; prin oferire si primire, in acest schimb de vieti. Caci, firea umana daruita, deschisa de El Dumnezeirii se umple de darul vietii dumnezeiesti, Invierea.
Sfintul Atanasie cel Mare arata ca Mintuitorul a ales crucea drept cale a jerfirii Sale pentru ca acesta este singurul fel de moarte in care trebuie sa intinzi miinile. Altfel spus, sa sfirsesti imbratisind, "adunind pe fiii lui Dumnezeu cei imprastiati" (Ioan XI, 52). La jertfa Sa Iisus ne uneste si pe noi. Si in El, in Hristos invatam sensul si valoarea iubirii, daruirii, jertfei, invatam firea lucrurilor. - Sfintul Ioan Gura de Aur observa, ca "Dumnezeu voind sa lege pe toti oamenii intre ei, a impus o necesitate atit de mare in lucruri, incit cu folosul aproapelui este legat folosul altuia. Cirmaciul corabiei apara in furtuna, de la inec pe toti; mestesugarul nu cauta doar folosul lui; agricultorul nu seamana numai atit cit ii ajunge lui, si soldatul sta in linia de bataie nu numai a se apara pe sine".
Mai adinc, in daruirea de sine, intelegem adevarul insusi al firii noastre. In obirsia si in geneza noastra, chip al lui Dumnezeu fiind, suntem ziditi din si pentru iubire, pentru comuniune. Intreaga noastra fiinta este facuta conform cu iubirea cu daruire de sine. Prin toate organele sale, trupul este deschidere si reciprocitate cu semenii, cu lumea. Cu ochii nu ma privesc doar pe mine, si indeosebi cu urechile nu ma aud numai pe mine, ci caut fata, cuvintul si gindul celuilalt. Limbajul s-a nascut numai in mediul de comuniune, ca chemare si raspuns intre mine si aproapele. Cuvintul meu e revelatia Cuvintului, iar prin el eu bat la usa aproapelui meu, ca si Cuvintul care spune: "Iata, stau la usa si bat..." (Apoc. III, 2). Pasii mei merg in intimpinarea semenului, bratele mele spre imbratisarea lui. Fiecare organ e fereastra deschisa catre lume, totul este dedicat comuniunii; esential, viata este reciprocitate a daruirii, a jertfei. Iar Iisus este intruparea deplina si transfiguratoare a jertfei de sine.
Si cu cit noi ne hranim mai mult din El, din cuvintele Lui si cuvintele Lui devin in noi "duh si viata" (Ioan VI, 63), din viata Lui: "Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu ramine intru Mine si Eu intru El... Cel ce Ma maninca pe Mine va trai prin Mine" (Ioan VI, 56-57), cu atit mai mult, viata noastra inradacinata in El prin botez seamana mai mult cu a Lui. Vechea iubire de sine se transfigureaza si in noi in lepadarea de sine, in daruirea de sine. - Parintii adevarati, sotii adevarati, prietenii adevarati o stiu. A inteles-o poporul nostru, cind a vazut in Manastirea Curtea de Arges, rodul jertfei. Inchiderea in egocentrism si moarte se schimba si devine salt in viata. Simti cum in iubire respiri aerul invierii, bucuria, adevarul vietii. Ca seva ce se revarsa din tulpina in mladite, viata si in noi iubirea si legea de viata care vine de la Tatal prin Fiul in Duhul Sfint, in Biserica, in noi. - "Precum M-a iubit pe Mine Tatal, asa v-am iubit si Eu pe voi; ramineti intru iubirea Mea... Aceasta este porunca Mea: Sa va iubiti unul pe altul precum v-am iubit Eu" (Ioan XV, 9, 12).
Pr. Prof. Constantin Galeriu,
"Indrumator pastoral-misionar si patriotic", Arhiepiscopia Bucurestilor, 1985, pag. 30-34. 
 ____________________________________

INVATATURA CRESTINA DESPRE SFANTA CRUCE SI CINSTIREA EI
Crestinul dreptmaritor vede si cinsteste in Sfinta Cruce, deodata: jertfa Fiului lui Dumnezeu “Care s-a facut om pentru noi oamenii si pentru a noastra mintuire..."; lemnul crucii pe care s-a rastignit Domnul, deci altarul Sau de jertfa; semnul crucii, semn al “Fiului Omului” si al crestinului in acelasi timp, cu care insemnindu-ne ca si cu o pecete, aratam participarea noastra la jertfa sfintitoare a lui Hristos.
Pastrind cu sfintenie acest intreg “dreptar al cuvintelor sanatoase” cum invata Sfintul Pavel (II Tim. I, 33), in cele ce urmeaza vom expune pe fiecare din cele trei intelesuri ale Sfintei Cruci: si cel duhovnicesc si cel de altar si cel de semn dumnezeiesc. Ortodoxia este si trebuie sa fie intru totul si dreapta credinta si plinatate a credintei; unitate a intregii credinte. Caci Domnul ne-a invatat: “Cel ce va strica una din aceste porunci foarte mici, si va invata asa pe oameni, foarte mic se va chema in imparatia cerurilor” (Matei V, 19). Iar Apostolul previne: “Cine va pazi toata legea, dar va gresi intr-o singura porunca, s-a facut vinovat fata de toate poruncile” (Iacob II, 10). Se intelege, ca e de ajuns gresirea sau calcarea uneia ca sa pierd curatia si intregimea adevarului.
Intelesul duhovnicesc al crucii
Crucea este iubire; mai profund, e iubirea dumnezeiasca fata de noi. E o adinca legatura intre iubirea dumnezeiasca si cruce. Aici in extrema umilire si suferinta a crucii s-a descoperit negraita iubire si slava a Fiului lui Dumnezeu devenirt om. S-a descoperit acea iubire care iubeste si pe cruce sau pina la cruce si se roaga pentru iertarea, mintuirea si a celor ce-L rastignesc. Iubire care ramine deci neschimbata, ca a Tatalui, care “rasare soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei pacatosi” (Matei V, 45); care ramine aceeasi in orice conditie, chiar cind e rastignita. Iubire care nu inceteaza nici chiar in moarte, pentru ca “iubirea e mai tare ca moartea”. Este iubire a lui Dumnezeu, a unei constiinte nelimitate, libere si care se daruieste numai, care nu cere nimic pentru sine, pentru ca nu are nevoie de nimic, asa cum numai Dumnezeu este si poate fi. Dar e si iubire umana descoperita prin om. Si de aceea aici, in acest “exemplar” divin-uman Hristos Iisus Domnul, a invins radical si definitiv egocentrismul, sursa pacatului, a raului. Aceasta o arata mai ales crucea.
Cunosteau si cei vechi iubirea, asa cum o cunoastem si multi dintre noi. Era vorba insa de iubirea-dorinta, eros; iubire care-si cauta o implinire dincolo de sine, in altul, si poarta prin aceasta, in ea si ceva egoism, pentru sine; se gusta atunci pe sine. Pacatul nu e invins aici in radacina lui. Pentru aceea Iisus le spune ucenicilor: “Asa sa va iubiti unii pe alti, cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan lV, 12). Fiul este trimis de Tatal sa descopere aceasta iubire dumnezeiasca, care este daruire de sine pentru implinirea, pentru salvarea celuilalt, care e numai slujire. “Fiul omului, spune Iisus, n-a venit sa I se slujeasca, ci ca sa slujeasca El si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX, 28). Aceasta e calitatea dumnezeiasca, noua, a iubirii lui si pe care o descopera crucea. Aceasta slujire prin cruce a Domnului este mintuitoare. Sfintul Apostol Petru spune: “El a purtat pacatele noastre in trupul Sau pe lemn” (I Petru II, 4). El, fara de pacat, poarta, sufera pentru pacate. Arhiereul Legii vechi, cind aducea jertfa pentru pacat si impacare, punea mina pe capul victimei, punea pacatele asupra ei, pentru ispasire (Levitic IV, 4). In acest inteles biblic Arhiereu1 legii noi, Iisus Hristos purta asupra Sa vinovatia noastra ca victima, jertfa, ispasire. Spune si Sfintul Pavel: “Pe Cel ce n-a cunoscut pacat L-a facut pacat pentru noi... ca noi sa ne facem dreptatea lui Dumnezeu printr-Insul” (II Cor. V, 21). “Cu raniile Lui v-ati vindecat”, adauga Sfintul Petru. Cum te-ar putea mintui, purifica, sfinti cineva, fiind el insusi sub pacat? Cum te-ai putea vindeca infuzindu-ti-se un singe bolnav? “Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?”, se intreaba Apostolul, si tot el raspunde: “Multumesc lui Dumnezeu prin Iisus Hristos, Domnul nostru” (Rom. VII, 24, 25).
Fiul este trimis la “ai Sai din lume pe care i-a iubit pina la capat" (Ioan VIII, 1). Deci cu iubire pina la extrem, pina la cruce. Dealtfel, aici se si descopera fiinta ultima a iubirii. “Nimeni nu are mai mare dragoste ca aceasta decit ca viata sa si-o puna pentru prietenii sai” spune Iisus (Ioan XV, 13). Aceasta este esenta jertfei, a crucii Domnului si ratiunea ei de a fi in acelasi timp: iubirea. Si prin ea se implineste si dreptatea dumnezeiasca si sfintirea noastra. Dupa cuvintul profetic al Psalmistului pe cruce: “Mila si adevarul s-au intimpinat, dreptatea si pacea s-au sarutat” (Ps. 84, II).
Crucea Domnuiui este mai mult decit o ispasire a lui in locul nostru ca “loctiitor”, reprezentant al nostru. Prin insasi intruparea Sa ca Om are loc un schimb de vieti. Fiul lui Dumnezeu ia firea, viata noastra cu tot ce este al ei, cu nevointele sau pacatul ei. Si nu este de conceput sa iubesti real fara sa cunosti, sa simti, ca pe ale tale bucuriile, mai ales durerile, incercarile celorlalti, sau ceea ce, dupa Sfinta Scriptura numim: pacatul, suferinta, moartea. Si cu cit intelegi mai mult existenta viata, cu atit iubesti si suferi mai mult. E de ajuns sa gindim la parintii care sufera adesea sufleteste pentru copii mai mult decit copiii lor insisi, pentru ca inteleg si vad mai mult din propria lor cercare urmarile raului. Constiintei infinite a lui Iisus ii corespunde o iubire si o suferinta nesfirsita pentru ai Sai care este Crucea.
Si numai o asemenea cruce poate mintui. Nu pentru ca Dumnezeu vrea suferinta, jertfa, moarte, pentru Sine, cum vredeau cei vechi. Ci pentru ca adevarata relatie intre mine si Tatal, intre mine si semenul meu, este aceea de iubire, de jertfa, de deschidere fara rezerva, de oferire si de comunicare. La Botezul si la Schimbarea la Fata a Domnului, cind de fiecare data se anticipa, se pregatea crucea si invierea, Tatal rosteste: “Acesta este Fiul Meu cel iubit... “intru Acesta se reveleaza cu adevarat voia Mea. “Pe Acesta ascultati-l” (Matei III, 17; XVII, 5). Cu alte cuvinte: fiti ca El, astfel de fii voiesc. Dar acest moment si fapt poate avea loc pentru ca acum in fata Tatalui sta Cineva, Fiul Sau, Dumnezeu si om, care plineste toata dreptatea”, care e sfintenie absoluta si care iubeste. Aceasta ne impaca real cu Dumnezeu si intreolalta; iubire atotcuprinzatoare, in toate directiile, sensurile: spre Tatal, spre semeni, spre toata faptura. Aceasta iubire este mintuitoare, sfintitoare.
Domnul sfinteste lumea incepind cu Sine, cu trupul Sau, in iubirea Sa. In insasi purtarea crucii, in jertfirea Sa, Domnul desfiinta pacatul si sfintea faptura. Daca reazemul raului, al pacatului este egocentrismul, iubirea divina, crucea poarta in ea desfiintarea lui. In Hristos pacatul se mistuie in flacara, in oceanul iubirii Sale dumnezeiesti. “Acolo unde este jertfa, acolo este nimicirea pacatelor, acolo este impacarea cu Stapinul, acolo este sarbatoare si bucurie”, invata Parintele nostru Ioan Gura de Aur 1. Iar, dupa Sfintul Ciril al Alexandriei, “la Tatal nu se poate intra decit in stare de sacrificiu” 2. “Starea de sacrificiu" e si calea noastra unii catre altii.
Toata viata Domnului este purtare a crucii si desfiintare a pacatului. Si intruparea Sa, a Celui care “in chipul lui Dumnezeu fiind, ia chip de rob” (Filip. II, 7); si nasterea in pestera, in iesle; si faptul ca El “prin care toate s-au facut” vietuind pe pamint “nu are unde sa-si plece capul”; si hulirea din partea fariseilor ca “strica legea”, sau “ca sta la masa cu vamesii si pacatosii”. El “plinitorul legii si Cel “fara de pacat...” etc.
Parintii Bisericii si teologii observa ca Domnul desfiinteaza pacatul si insesi insusirile firii: in foamea, in setea, in oboseala, in atitudinea sa fata de suferinta, de moarte etc. In nici una din acestea nu lasa firea Sa omeneasca “sa lunece spre pacatul placerii” 3. In toate El implineste “voia Tatalui” care in esenta e tot iubirea. A cunoscut si Mintuitorul fericire, bucurie. Dar de ce fel de calitate? Fericirea Domnului este aceea pe care o si propovaduieste, de pilda in Predica de pe munte. Si cum se stie aceasta consta in simplitatea duhului; in plinsul, suspinul, fata de suferintele semenilor; in blindete; in foame si sete de dreptate, de adevar; in mila si curatie a inimii; in slujirea pacii si acceptarea suferintei pentru altii, a crucii. Bucuria Lui este bucuria de a praznui Pastele cu ucenicii (Luca XXII, 15), de a-i impartasi din trupul si singele Lui jertfit; este bucuria invierii cu care intimpina pe mironosite in dimineata pascala, cind le spune: “Bucurati-va...” (Matei XXIII, 9); bucurie a Crucii si Invierii. Catre aceasta bucurie tinde intreg cursul vietii Sale; catre acest moment suprem, moment pe care El il numeste “ceasul Meu”. E cea care inseamna deodata: patimire si preamarire: “Parinte a venit ceasul! Preamareste pe Fiul Tau, ca si Fiul sa Te preamareasca...” (Ioan XVII, 1).
Ca si in intreaga viata a Domnului, la acest ceas suprem toate Persoanele dumnezeiesti ale Prea Sfintei Treimi sint de fata, iau parte. "Nu sint singur” zice Iisus (Ioan XVI, 32). Mintuirea inseamna: “Iubirea Tatalui care rastigneste; iubirea Fiului rastignita; iubirea Sfintului Duh care triumfa in puterea de neinvins a crucii”, cum tilcuieste un ierarh ortodox 4. Tatal este reazemul fundamental al crucii: “Parinte, in miinile Tale incredintez Duhul Meu". Fiul este jertfa, Duhul, Porumbelul care ramine mereu peste Fiul, este pacea crucii lui Hristos, pacea noastra. Crucea descopera astfel iubirea Treimii in manifestarea ei concreta, in plinatatea si in intilnirea ei decisiva cu pacatul.
Mai profund, acesta si este intelesul, sensul ultim al intruparii: revelarea si impartasirea iubirii, a vietii Treimii in viata noastra si a intregii fapturi. Iisus se roaga inainte de cruce: “Parinte, dupa cum Tu esti intru Mine si Eu intru Tine, asa si acestia sa fie in Noi, una” (Ioan XV1I, 21); intruparea, crucea, invierea inseamna comunicarea vietii divine. De aceea Domnul este “Emanuel: cu noi este Dumnezeu". De aceea El este deodata: si Dumnezeu si om, si Pastorul si Mielul "care ridica pacatul lumii”; si Domnul si Slujitorul nostru, si Arhiereul si jertfa noastra; intru "El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea... Sa le impace cu Sine, fie cele de pe pamint, fie cele din ceruri, sa le cuprinda recapitulind totul in Hristos-Capul Bisericii, facind pace prin El, prin singele Crucii Sale si sa “ne stramute astfel in imparatia Fiului iubirii Sale; (Col. I, 13, 19, 20).
Dar crucii, iubirii ii urmeaza viata. Asa cum viata naste din iubire din cruce naste o noua viata, invierea. Crucea descopera aceasta bogatie de daruri si de intelesuri. Ea este fundamental descoperire a iubirii dumnezeiesti. Dar aceasta fiind, ea poarta in sine si recapitularea, stringerea noastra la umbra si lumina ei; si jertfa, ispasire pentru pacatele noastre plinirea dreptatii dumnezeiesti; si sfintire a firii prin biruirea stricaciunii. Si odata cu acestea, inca si mai profund decit acestea, ea poarta prin inviere, sensul ei final si esential creator; continuarea creatiei din punctul in care a fost intrerupta de pacat prin oprirea de la pomul vietii; deschiderea catre o noua viata.
Domnul spune: “Cine va cauta sa-si scape viata sa o va pierde; iar cine o va pierde, o va dobindi” (Luca XVII, 39). Desigur, nu este vorba aici de pierdere, de desfiintare a fiintei, a constiintei, a chipului din din noi, caci “Fiul Omului n-a venit sa piarda, ci sa mintuiasca” (Luca IX, 55). Este vorba de lepadare si de pierde a iubirii patimase de sine: a raului, a ceea ce a devenit stricacios in noi, “pentru ca ceea ce e muritor sa fie inghitit de viata” (II Cor. V, 4). E vorba de rastignirea unei lumi si firi vechi pentru a obtine in schimb, cum spune Mantuitorul, “o dovada”, un “cistig”, mai multa “viata, un plus de existenta. “A muri este cistig” zice Sfintul Pavel (Filip. 1, 21). “Grauntele de griu daca moare, multa roada aduce” (Ioan XII, 24). Invierea este deci o imbogatire a persoanei, a vietii; este o noua stare si calitate "a fiintei, a fapturii, a trupului, care in Hristos cel inviat devine “duhovnicesc, nestricacios, nemuritor” (1 Cor. XV, 4-3). Iar crucea e calea si usa spre aceasta noua viata. De aceea Biserica o preamareste: "Bucura-te cruce vistierul vietii; bucura-te cruce vasul luminii; bucura-te cruce usa tainelor...!”. In timpul rastignirii, Domnul era supus ultimei ispitiri: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu coboara-Te de pe cruce” (Matei XXVII, 42-43). Dar, “tocmai pentru aceasta nu se coboara de pe cruce, pentru ca este Fiul lui Dumnezeu”, tilcuieste Sf. Ioan Gura de Aur. El pentru cruce a venit! Si, “a invia e cu mult mai mult decit a se cobori de pe cruce” 5, a cobori si a se intoarce la un trecut depasit. Crucea ca “pom al vietii poarta si odrasleste viata. Iar invierea vesteste o noua dimineata, “a opta zi” a creatiei.
Sfintita cruce -altarul de jertfa al Mintuitorului
Cuvintul crucii este prezent in Evanghelia, in propovaduirea Mintuitorului inca inainte de rastignirea Sa pe acest vechi instrument de osinda. Iisus le zicea ucenicilor Sai: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-mi urmeze Mie” (Mater XVI, 24). E vorba, desigur, in aceste cuvinte ale Domnului de crucea noastra duhovniceasca, dar in legatura cu crucea Sa in care e inradacinata crucea crestinului. Pentru ca inainte de a se adresa aceasta chemare, Mintuitorul arata “ucenicilor Lui ca El trebuie sa mearga la Ierusalim si sa patimeasca multe de la batrini si de la arhierei si de la carturari si sa fie ucis si a treia zi sa invieze" (Matei XV1, 21). Aici Domnul vesteste direct patimirea si moartea Sa de pe cruce, la care prin cuvintele de mai sus ii chema pe ucenici sa-L urmeze. Iar la putina vreme, adica dupa sase zile, suind pe muntele Taborului sa se roage, apar impreuna, in slava Schimbarii la fata Moisi si Ilie, care vorbeau cu El despre “sfirsitul Lui pe care avea sa-l implineasca in Ierusalim” (Luca IX, 31); deci iarasi despre, cruce. Si acolo, pe Tabor, primind de mai inainte, de bunavoie, rastignirea, jertfa Sa, cunoaste si stralucirea slavei firii omenesti ca o arvuna a invierii. Astfel, in amindoua aceste marturii se descopera inca din timpul propovaduirii Sale, locul si rostul proniator si nu intimplator al crucii, in lucrarea mintuirii noastre.
Toate cele patru Evanghelii vorbesc de crucea Domnului. Primele trei numite si sinoptice, de la Sfintul Matei, Marcu si Luca o amintesc pe calea spre Golgota. “Si au silit pe un trecator care venea din tarina, pe Simon Cirineul, tatal lui Alexandru si al lui Ruf, ca sa duca crucea Lui" (Matei XXVII, 32; Marcu XV, 2; Luca XXIII, 26). Inca si mai direct o evoca Sfintul Ioan in momentul rastignirii: “Si stau linga crucea lui Iisus, mama Lui si sora mamei Lui, Maria lui Cleopa si Maria Magdalena" (Ioan XIX, 25). Astfel “lemnul” pe care Sf. Petru spune ca “Domnul a purtat pacatele noastre”, unealta rastignirii Sale, e numit de ucenicii Domnului “Crucea lui Iisus”.
Urmeaza limpede de aici ca, potrivit descoperirii Sfintei Scripturi, crucea este altarul pe care s-a jertfit Fiul lui Dumnezeu “pentru a noastra mintuire”. Cel ce este deodata Arhiereu si jertfa, si-a pregatit si altarul sau pe care praznuieste pastele Noului Legamint. Pastele nostru Hristos a fost jertfit pentru noi”, zice Sfintul Pavel (I Cor. V, 7). Iar aceasta jertfa se savirsea tocmai in timpul cind la templu se sacrificau mieii pascali ai Legii vechi 6. Si in acel moment lua fiinta Noua jertfa, cea a Noului Testament si pe un alt altar. Cum ne explica si invata acelasi Apostol cind spune: “Avem altar dintru care nu au dreptul sa manince cei ce slujesc cortului” (Evr. XIlI, 13). Altar nou, pentru ca Iisus ca sa sfinteasca poporul cu singele Sau a patimit afara din poarta". Pentru care si indeamna iarasi Sfintul Pavel: “Sa iesim dar la El, afara din tabara, luind asupra noastra ocara Lui” (Evrei XIII, 13). Luind, deci purtind “ocara Lui”, adica crucea Lui, intrucit El, Iisus "Incepatorul si plinitorul credintei, care pentru bucuria pusa inainte-I, a invierii, a suferit crucea, n-a tinut seama de ocara ei si a sezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu (Evrei XII, 21 ).
Toate aceste marturii arata fara umbra de indoiala ca cinstind crucea, aducem cinstire altarului de jertfa al Mntuitorului nostru. Si ii aducem aceasta cinstire sfinta luind aminte la insesi cuvintele Mintuitorului care spune ca “Cel ce se jura pe altar, se jura pe el si pe toate cate sint deasupra lui” (Matei XXIII, 20). Mai ales in taina crucii, altarul e legat inseparabil de jertfa. Iar cinstirea adusa altarului-crucii duce la cinstirea Darului suprem, Fiul lui Dumnezeu, care s-a jertfit pe acest altar, si pe care, cum arata tot Sfintul Pavel, l-a instituit Dumnezeu Insusi. Caci “avem Arhiereu slujitor altarului si cortului celui adevarat, pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Evr. VII, 1-2). Se descopera astfel o atit de adinca unitate intre Hristos si cruce, - altarul Sau. Hristos este nedespartit de crucea Sa. Pentru care Apostolul va si spune: “Am judecat sa nu stiu intre voi altceva decit pe Iisus Hristos si pe Acela rastignit” (I Cor, II, 2).
Mai sint insa unii credinciosi care fara o cercetare mai adinca si in unitate a lor a cuvintelor Sfintei Scripturi isi zic: totusi crucea, este obiectul pe care a fost rastignit Domnul nostru lisus Hristos; obiect de ocara, tortura, pe care erau osinditi indeosebi sclavii. De aceea, in Vechiul Testament se socotea un blestem a fi rastignit pe cruce: “Blestemat este inaintea Domnului tot cel spinzurat pe lemn” (Deut. XXI, 23). Cum sa cinstim, sa veneram atunci “instrumentul de chin” al Mintuitorului ?
Ce trebuie sa raspundem ?
Mai intii trebuie observat ca in intreg Noul Testament nu gasim nici un loc in care crucea sa fie in vreun fel dispretuita, fie de Mintuitorul, fie de Sfintii Apostoli. Dimpotriva, Mintuitorul, cum aratam, dupa Sfintul Pavel “n-a tinut seama de ocara ei”. Si nu numai ca nu s-a rusinat de ea, ci a luat-o asupra Sa, a facut din ea altar dumnezeiesc; s-a inaltat pe ea ca jertfa. Si nu silit, ci de bunavoie: “Tatal Ma iubeste fiindca Eu imi pun viata Mea... Nimeni nu o ia de la Mine. Putere am Eu ca sa o pun si putere am iarasi sa o iau” (Ioan XX, 18). Astfel Domnul, potrivit Proniei dumnezeiesti, liber a acceptat crucea, si asa cum era, hulita, blestemata. A acceptat-o pentru El pentru a ne atrage si pe noi la Sine prin Ea si implicit la cinstirea ei, cum ne si spune: “Cind ma voi inalta de pe pamint pe multi ii voi trage la Mine. Iar aceasta o zicea aratind cu ce moarte avea sa moara” (Ioan XII, 32-33).
Iar impreuna cu Mintuitorul, se intelege ca si Sfintii Apostoli vor gindi si vor propovadui despre cruce in acelasi duh. Pentru Sfintul Pavel, de pilda, crucea este aproape unica cinste, unica lui lauda: "Iar mie sa nu-mi fie a ma lauda decit numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume”. Nu ignora nici Sfintii Apostoli: ocara, umilinta crucii. Dar pentru ei ca si pentru orice crestin, umilinta, implicit umilinta crucii, este virtute dumnezeiasca si cale a slavei: “Cel ce se smereste va fi inaltat", a spus Mintuitorul. Si se vede cum chiar din ziua Cincizecimii, luminat de limba de foc a Sfintului Duh, Sfintul Petru patrunde acest inteles al tainei, si vesteste credinciosilor veniti la praznic: “Pe acest Iisus pe care voi L-ati rastignit, Dumnezeu L-a facut Domn si Hristos” (Fapte II, 36). Umilinta rastignirii, a jertfirii poarta in ea puterea si stralucirea slavei lui Hristos. Aceasta intelegere adinca si legatura intre cruce si inaltare o observa si Sfintul Pavel, cind scrie Filipenilor ca: “Hristos Iisus... s-a smerit pe Sine, ascultator facindu-se pina la moarte si inca moarte de cruce. Dar pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a daruit Lui nume care e mai presus de orice nume” (Filip. II, 8-9). E pusa in lumina clara astfel legatura de nedesfacut intre umilire si preamarire si care se face prin cruce. Si in aceasta unitate vie a contrastelor vor cugeta si Sfintii Parinti. Aducem aici spre pilda, cuvintul viguros al Sfintului Ioan Hrisostom, care o intemeiaza pe fondul divin al iubirii si zice: "Pentru aceasta Il numesc Imparat pe Hristos, pentru ca-L vad rastignit. A se jertfi pentru cei condusi este fapta unui imparat" 7. Ne apare astfel atit de clar: crucea, instrument de osinda odinioara, devine in Hristos mijloc al mintuirii si inaltarii noastre.
Pentru o intelegere insa si mai profunda a cinstirii Sfintei Cruci in Biserica, sa reflectam si asupra acestui fapt: de unde venea pentru cei vechi ocara crucii ? Desigur, nu de la cele doua drepte incrucisate, din lemn sau alt material. Pentru crestin orice material, lucru sau fiinta, este in sinea sa bun, ca zidire si dar al lui Dumnezeu. Atunci ocara crucii nu vine de la ea, din natura ei, ci din pacat, din intrebuintarea ei ca mijloc de tortura, si mai ales de la cei osinditi pe ea. Blamati, huliti, napastuiti pentru vinovatii reale sau uneori inventate in cazul atitor slavi, dintr-o societate nedreapta, crucea se identifica cu ei, cu osinditii pe ea, si purta ocara lor; incit din pricina pacatului devine si ea instrumentul oroarei.
Dar in Hristos Iisus, pe cruce se rastigneste Cel fara de pacat. In chip firesc sfintenia Lui sfinteste aceasta cruce, care devine “Crucea lui Iisus”. Ea se sfinteste potrivit Sfintei Scripturi "prin cuvintul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (1 Tim. IV, 5), caci acum Dumnezeu-Cuvintul Insusi se afla prin Hristos pe ea; se roaga pe ea, invinge pacatul prin ea si ii da o noua destinatie si sens. Crucea, in locul instrumentului de pacat, ocara si chin, din pricina celor osinditi pe ea si a unei lumi nedrepte, devine prin Rastignitul dumnezeiesc de pe ea instrumentul de inaltare, lumina si viata. Devine simbol si putere de iubire, credinta, nadejde, rabdare, bunatate, bucurie si biruinta a raului, din puterea Celui ce a biruit pe ea pacatul si moartea. Acela care printr-un “lemn” a schimbat amaraciunea apei de la Mara, in dulceata (Esire XV, 23), schimba acum amaraciunea si “sminteala crucii”, in bucurie si slava. Aceasta schimbare il va face pe Sfintul Pavel sa exclame: “Cuvintul crucii pentru cei pieritori este nebunie, dar pentru noi cei ce ne mintuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. L 18). Schimbare savirsita odata pentru totdeauna. In crestinism dupa apusul lumii vechi, crucea nu va mai fi niciodata instrumentul de oroare si osinda, ci de mintuire.
Iar la cuvintul indoielnic al altora, daca cinstim crucea, atunci trebuie sa cinstim si cununa de spini, piroanele, pe Pilat si ceilalti care l-au osindit pe Iisus Hristos. Se cuvine sa raspundem in chipul urmator: In ce priveste persoanele umane, acestea sint cinstite sau nu, prin faptele lor, ca fiinte constiente, libere. Obiectele insa isi iau cinstirea de la Dumnezeu si de la noi, care ne manifestam prin ele iubirea noastra. Prin tot ce a manifestat Hristos iubirea, tot ce a atins El se sfinteste si cununa de spini, si piroanele si mormintul Sau etc. Nu le vom venera la fel ca pe cruce. Dar le vom cinsti ca pe niste obiecte sfintite legate de viata Domnului, prin care, prin toate, El ne-a adus mintuirea. Le cinstim asa cum invata Sfinta Scriptura ca erau cinstite si lucruri, obiecte ale un barbati alesi, obiecte care au avut o semnificatie deosebita in viata lor. In Vechiul Testament, spre pilda, chiar sabia cu care invinsese David, Goliat era pastrata la loc de cinste in cortul sfint, invesmintata si asezata dupa efod (I Regi XXI, 9). Iar Sfintul Pavel scria si cerea Colosenilor, desigur in mod figurat, “sa-si aduca aminte de lanturile lui) (Col. IV, 18). Celor sfinti, toate ale lor, le devin curate si sfinte. Prin Hristos faptura revine iarasi la “starea cea dintii"; mai mult, capata noi puteri dumnezeiesti, caci zice Domnul: “Iata, Eu le fac pe toate noi” (Apoc. XXI. 5).
Crucea Domnului este in acelasi timp implinirea profetiilor. Intreg Vechiul Testament, Legea si Profetii isi au plinirea si descoperirea desavirsita in Noul Testament. Cum spunea si Fericitul Augustin: “Noul Testament in cel Vechi se ascunde; acum Vechiul in Cel Nou se descopera” (P.L. XXXIV, 623). In Iisus Hristos se dezleaga tainele profetiilor, se “desfac pecetile”, iar Vechiul Testament este “pedagog”, calauza spre El, spre Hristos (Gal.llI. 24), -Si crucea a fost un asemenea inaintemergator, atit prin intelesul ei duhovnicesc, cit si prin imagini, prin semne preinchipuitoare.
Intelesul duhovnicesc al crucii apare puternic, luminos, indeosebi la profetul Isaia. Profetul descrie patimile si ispasirea Domnului pentru pacatele noastre in accente si imagini atit de vii, ca si cind S-ar afla in fata crucii... “El a luat asupra-si durerile noastre, spune Isaia, si cu suferintele noastre s-a impovarat... A fost strapuns pentru pacatele noastre... Pedepsit pentru mintuirea noastra. Si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat" (Isaia LIII, 4, 5, 7).
Dar si imaginea crucii este prefigurata, prezisa in Vechiul Testament. Sarpele de arama inaltat de Moisi in Pustie este una din aceste clare profetii. Cind israelitii strabatind desertul Sinai, au ajuns intr-un tinut linga muntele Hor, bintuit de serpi veninosi, multi mureau muscati, otraviti de veninul lor. Atunci, la porunca lui Dumnezeu, Moisi a facut un sarpe de arama pe care l-a atirnat de un stilp, iar cind cineva era muscat de sarpe, privea la sarpele de arama si traia, - raminea cu viata (Numeri XXL 9). -Sarpele de arama preinchipuia crucea cu Mintuitorul rastignit pe ea. Domnul Insusi confirma cind zice: “Dupa cum Moisi a Inaltat sarpele in pustiu - asa trebuie sa se inalte Fiul Omului, ca tot cel ce crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan III, 14-15).
S-a observat de catre unii credinciosi ca in Vechiul Testament a fost interzisa cinstirea sarpelui de arama, dupa cum citim: “In anul al III-lea al lui Oseea, regele lui Israel, a inceput sa domneasca Iezechia, Fiul lui Ahaz, regele lui Iuda. Si cind a ajuns rege... a savirsit fapte bune... El a stricat sarpele de arama pe care-l facuse Moisi, caci pina in zilele acelea; fii lui Israel il tamiiau si-l numeau Nehustan” (IV Regi XVIIL 1-4). De aici ar urma ca nu se cuvine sa cinstim nici crucea.
Dreapta credinta raspunde aici asa: intr-adevar, sarpele de arama devenise cu timpul un fel de idol si i se aducea inchinare ca unui obiect indumnezeit. Dumnezeu nu poruncise insa sa i se aduca un cult. Sarpele inaltat in vazul tuturor, era un semn al Proniei, al milei dumnezeiesti. Privind la el, cei muscati trebuiau sa se inalte cu mintea, cu inima la Dumnezeu de unde le venea puterea sa biruie veninul.
Cinstind crucea, crestinul adevarat nu poate cadea in greseala de care s-au facut vinovati cei din Legea veche, intrucit pentru el crucea, esle crucea lui Hristos pe care s-a inaltat pentru a birui pacatul si moartea. Gindind, privind, rugindu-ne in fata crucii privim cu ochii duhovnicesti pe Hristos Cel jertfit pe ea. Noi nu ne putem inchipui pe Hristos fara cruce si nici crucea fara Hristos. Prin ea noi ne inchinam Lui, caci Hristos si crucea Sa sint nedespartite.
O alta icoana preinchipuitoare a crucii in Vechiul Testament este aceea a lui Moisi tinindu-si miinile intinse in timpul luptei cu amalecitii la Rafidim, linga Horeb. -Si zice Sfinta Scriptura; “Cind Moisi isi ridica miinile biruia Israel, iar cind isi lasa miinile in jos biruiau amalecitii. Dar obosind miinile lui Moisi, au luat o lespede si au pus-o sub el si el a sezut pe ea, iar Aaron si Or ii sprijineau miinile, unul de o parte si altul de alta, astfel ca miinile lui statura neclintite pina la apusul soarelui” (Esire XVII, 1I-12). Faptura proorocului cu miinile ridicate lua astfel forma crucii. Calauzit de Duhul Sfint el proiecta si profetea imaginea ei, a Mintuitorului, pentru a carei venire ii si pregatea pe credinciosii Legii vechi, cind le spunea: “Prooroc din mijlocul tau si -din fratii tai, ca si mine, iti va ridica Domnul Dumnezeul tau: pe acela sa-l ascultati” (Deut. XVIII, 15).
Si iarasi, o imagine a crucii este prezisa prin “steagul" de care graieste Isaia: “Intrati, intrati pe porti! Gatiti cale poporului, gatiti, gatiti drum, curatiti-l de pietre, inaltati un steag peste neamuri” (Isaia LXIV 10). -Steagul a fost totdeauna simbol al unui crez, al unitatii, al biruintii. Iar in Sfinta Scriptura, un asemenea simbol nu poate fi decit crucea.
Prin aceste imagini preinchipuitoare ca si prin celelalte profetii ale Vechiului Testament se urzea in constiinta credinciosilor Vechiului Testament icoana lui Mesia. Prin acestea a fost El recunoscut. Toate apar ca niste umbre care premerg realitatii. -”Legea avea umbra bunatatilor viitoare”, zice Sfintul Pavel. Erau ca niste chipuri ale Prototipului vesnic si care-I vesteau intruparea, asa cum zorile prevestesc rasaritul soarelui. Fiul prin Duhul le trimetea ca pe niste inaintemergatori si Sfintul Ioan Inaintemergatorul Domnului Il va recunoaste si marturisi: “Cel ce vine dupa mine mai inainte de mine a fost, pentru ca mai indinte de mine era” (Ioan 1, 30). “Prin cruce, va zice si Sfintul Andrei Criteanul, a fost recunoscut Hristos si Biserica credinciosilor patrunzind in adincul Scripturii vede ca El este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Insusi si Domn" (P.G. 97, 1028, l045).
Semnul crucii
Jertfa si altar de jertfa, crucea este in acelasi timp “semnul lui Hristos” si al crestinismului. Este, dupa Sfinta Scriptura: “Semnul Fiului Omului”. “Atunci se va arata pe cer semnul Fiului Omului", spune Mintuitorul Insusi (Matei XXIV, 30).
Biserica a vazut in acest semn crucea Domnului. Catre aceasta intelegere ne conduc marturisirile Sfintei Scripturi. Asa de pilda, “semnele” savirsite de Moisi prin toiagul lui (Iesire IV. 8-18), care e o preinchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, cind proorocul aude: “...Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim, si insemneaza cu semnul tau -adica al crucii (litera “tau” in alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem si care pling din cauza multor ticalosii care se savirsesc in mijiocul lor" (Iezechiel IX, 4).
In Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon intimpinind pe Iisus in templu rosteste catre Maica Lui, Prea Sfinta Fecioara: “Acesta este pus ca un semn care va stirni impotrivire" (Luca 11, 34). “Semnul de impotrivire", adica ceea ce va numi Sfintul Pavel: “sminteala crucii”. Catre acelasi inteles ne conduc si cuvintele Domnului rostite in sinagoga din Capernaum. La intrebarea multimii: “Ce semne arati ca sa credem in Tine? Parintii nostri au mincat mana in pustie...". Iisus le raspunde: “Eu sint piinea vietii. Cel ce maninca trupul Meu si bea singele Meu are viata vesnica..." (Ioan VI, 3p, 31, 54). Hrana Lui era deci viata Lui, viata de jertfa, de cruce impartasita si noua prin “trupul si singele Sau" in Sfinta Euharistie. -In sfirsit, tot atit de evident este “semnul lui Iona”. Cum istoriseste Sfintul Ev. Luca; in drum spre Ierusalim, lisus se adreseaza celor de fata si le zice: “Neamul acesta... cere semn; dar semn nu i se va da, decit semnul proorocului Iona. Caci precum a fost Iona semn Ninivitenilor, asa va fi si Fiul Omului semn acestui neam” (Luca X1, 29,30). -Trimiterea, incercarea prin care trecuse proorocul si propoveduirea lui erau un “semn" pentru Niniviteni, pentru pocainta lor. Cu atit mai mult Fiul Omului, prin tot ceea ce este si faptuieste El, este pentru noi “semn", si fiinta a semnului; sursa a tuturor semnelor care au calauza spre mintuire si care toate duc ca si catre o culme a lor, la cruce si inviere. Caci mai zice Domnul: “precum a fost Iona in pintecele chitului trei zile si trei nopti asa va fi si Fiul Omului in inima pamintului, trei zile si trei nopti. (Matei XII, 40).
Astfel aceasta luminoasa unitate a marturiilor Sfintei Scripturi arata Crucea drept “Semnul Fiului Omului”; semnul vietii, al iubirii, al slujirii Lui. Al stralucirii si puterii Lui creatoare, caci “in puterea crucii” 8, a jertfei sta taria creatiei si a innoirii ei.
Tilcuind impreuna cuvintele profetice ale Domnului: “Soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea. Si atunci se va arata pe cer Semnul Fiului Omului" (Matei XXIV, 29-30), Sfintul Ioan Gura de Aur observa cu adinca patrundere: “Vezi cit de mare este puterea semnului crucii ?... Crucea este mai stralucitoare si decit soarele si decit luna... -Si sa nu te minunezi ca Domnul vine purtind crucea ? Dupa cum a facut cu Toma aratindu-i semnul cuielor si ranile... tot astfel si atunci va arata ranile si crucea, ca sa arate ca Acesta a fost Cel rastignit 9.
Crucea este deci semnul identitatii lui Hristos dupa care Il recunoastem. Este semnul “Tainei lui Hristos”, cum spune Sfintul Pavel, prin care ni se deschide iubirea dumnezeiasca in toate sensurile, in “largimea, lungimea, adincimea si inaltimea” ei (Efes. III, 18), care sint, cum explica Sfintul Grigorie de Nyssa, bratele, dimensiunile cosmice ale chipului plinatatii ei. Brate care cuprind zidirea in obirsia si chemarea ei luminoasa. De aceea si Sfintul Ev. Ioan vede “Mielul jertfit de la intemeierea lumii. (Apoc. XIII, 2), deci zidind-o prin jertfa, prin iubirea Sa; ca si dupa inviere pentru proslavirea ei, cind de asemenea Il vede: “in picioare”, semn al invierii, dar “ca junghiat”, semn al jertfirii in fata Tatalui. Crucea apare astfel ca un semn etern al Fiului Omului, si aceasta pentru ca e semnul iubirii si al jertfirii pentru viata si pentru tot mai multa viata, care constituie insesi fiinta, conditia si sensul creatiei.
Semn al “Fiului Omului”, crucea este desigur si semn al crestinului. Ea revelind iubirea lui Hristos trebuie sa reveleze si iubirea noastra ca chemare si raspuns. Este semnul schimbului de iubire intre Dumnezeu si noi. Hristos nu se rusineaza de crucea Sa, pentru ca ne-a mintuit prin ea, ne-a iertat pacatele, ne-a aratat astfel cea mai inalta iubire a Sa fata de noi, dar prin aceasta ne-a si cistigat-o pe a noastra. De aceea in Sfintele Evanghelii se vorbeste deopotriva de “Crucea lui Iisus” si de crucea celui ce-L urmeaza pe Iisus. Crucea este semnul si locul in care ne intilnim cu Iisus.
Purtind si numele lui Hristos, crestinul se insemneaza cu semnul crucii ca si cu o pecete a lui Hristos, care aflata ca face parte din trupul Lui, din Biserica. Si pecetluirea cu acest semn in Biserica incepe inca din pruncie. La a opta zi dupa nastere, cind in legea veche se facea taierea Împrejur, acum preotul merge si binecuvinteaza pruncul, in chipul crucii, rostind asupra lui: “Sa se insemneze Doamne lumina fetii Tale peste robul Tau acesta.., si sa se insemneze crucea Unuia-Nascut Fiului Tau in inima si in cugetul lui.. La Botez si indeosebi la ungerea cu Sfintul Mir se insemneaza toate simturile si incheieturile, rostindu-se: “Pecetea darului Sfintului Duh”; a Sfintului Duh care-L pecetluieste pe Hristos in noi, viata, crucea si invierea Sa. “Pune-ma ca o pecete pe inima” invoca sufletul in Cintarea Cintarilor (VIII, 6). Impartasirea insasi cu trupul si singele Domnului este tot o marturisire a crucii, a jertfei. Si apoi de-a lungul intregii vieti, crestinul dreptmaritor se insemneaza cu acest semn dumnezeiesc: cind incepe rugaciunea, in timpul ei, si cind o termina; la iesirea din casa, la plecarea in calatorie, ca si la intoarcere; la inceputul ca si la sfirsitul lucrului; inainte de culcare, pentru a ne incredinta grijii lui Dumnezeu, si la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvantarea Lui, in toata ziua; cind ne asezam si ne ridicam de la masa; in vreme de mihnire, primejdie sau ginduri rele… Si in atitea imprejurari asa cum faceau cei dintii crestini, dupa cum ne da marturie scriitorul bisericesc Tertulian ( 160-240) care spune: “Inainte si in timpul treburilor, intrind si iesind, imbracindu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, la fiecare pas si la fiecare fapta, noi ne insemnam cu semnul sfintei cruci” (P.L. II, col. 99).
In chipul crucii preotul binecuvinteaza credinciosii; cu aceasta incepe savirsirea Sfintelor Taine, sfinteste darurile aduse la altar, ca si apa, holdele, zidirea toata. Si tot crucea sta pe altar, ea insasi fiind altar precum si deasupra Sfintelor locasuri, cele mai multe fiind zidite in forma ei. Crucea se zugraveste pe sfintele vase, pe odajdii, pe cartile de cult; se vede ridicata la unele raspintii de drumuri; se aseaza la capatiiul celor adormiti intru nadejdea invierii si a vietii de veci. Cuprinde astfel intreg orizontul vietii noastre, este semnul prin definitie al crestinului drept-credincios si aceasta pentru ca esential e semnul iubirii.
Spun insa oarecare dintre credinciosi ca totusi, nu ar fi cuviincios sa ne inchinam Domnului facind acest semn al crucii, intrucit Mintuitorul a zis catre femeia samarineanca: “Vine ceasul si acum este, cind adevaratii inchinatori se vor inchina Tatalui in duh si in adevar, ca si Tatal astfel ii doreste pe cei ce I se inchina Lui. Duh este Dumnezeu si cei ce I se inchina trebuie sa I se inchine in duh si in adevar” (Ioan IV, 2324). Iar Apostolul invata ca: “Dumnezeu... nu este slujit de miini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva, El dind tuturor viata si suflare si toate (Fapte XVII, 25).
Aceste cuvinte ale Sfintelor Scripturi nu opresc insa, in nici un chip semnul crucii. Cind Mintuitorul spune: Cei ce se inchina lui Dumnezeu trebuie sa I se inchine in duh si in adevar, ne invata ca rugaciunea, inchinarea, intreg cultul si intreaga noastra slujire trebuie sa purceada din adinc, din inima fiintei noastre, din “duh”. In vorbirea cu samarineanca Domnul ii avea in vedere, indeosebi pe acei credinciosi din Vechiul Testament a caror inchinare se transformase in forme goale, uscate, fara viata; -smochinul uscat le era o pilda (Matei XXI. 19). Inca si profetul spusese: “Mila voiesc, iar nu jertfa si cunoasterea lui Dumnezeu mai mult decit arderile de tot” (Oseea VI. 6). -Prin Hristos se incheie insa un Nou Testament de care vorbeste Sfintul Pavel cind zice: “Acesta este Testamentul pe care il voi intocmi casei lui Israel: pune-voi legile Mele in cugetul lor si in inima lor le voi scrie...” (Evrei VIII, 10). Cuvintele legii vechi fusesera scrise pe piatra si pecetluite cu singele animalelor; legea Noului Testament pecetluita cu singele lui Hristos trebuie sa se inscrie in inima, in duhul nostru. Rugaciunea, inchinarea, nu au sens si putere daca nu trec in interiorul constiintei, in minte, in inima. Nu exista cult adevarat, ziditor, acolo unde constiinta e moarta. Prin duhul comunicam cu Dumnezeu care este “duh”; el, duhul ne deschide circulatiei iubirii, harului.
Mintuitorul mai atrage de asemenea atentia femeii samarinence ca aceasta inchinare adevarata nu mai este legata de un anumit loc (templu) sau localitate, nici numai de un anume neam (iudei sau samarineni). Dumnezeu este pretutindeni, fiind “duh., si deci, inchinare, slujirea Lui nu poate fi marginita de nimic. Este al tuturor si cu egala iubire se deschide tuturor .
Cit priveste invatatura Sfintului Pavel ca “Dumnezeu... nu este slujit de miini omenesti, ca si cum ar avea nevoie de ceva”, apare evident ca aceste cuvinte nu au nici o legatura cu facerea semnului crucii. Intelesul lor corect este acela ca noi nu-I putem oferi lui Dumnezeu ceva, lucru al miinilor noastre, care sa-I implineasca cumva “lipsa”, intrucit El este plinatatea, e Absolutul.
Inchinarea, cultul inltern si extern, sint insa cu totul altceva; tin de conditia noastra de faptura si Mintuitorul Insusi s-a rugat. Iar aceasta inchinare trebuie sa fie integrala, sa cuprinda faptura noastra in totalitatea ei, cum o arata Sfintul Pavel: “Duh, suflet si trup” (1 Tes. V, 23), incit asa cum indeamna acelasi Apostol: “Sa infatisam trupurile noastre ca pe o jertfa vie, sfinta, bine placuta lui Dumnezeu, ca inchinarea noastra cea duhovnioeasca” (Rom. XII, 1). Deci intreaga noastra fiinta trebuie sa participe la actul de adorare.
Pentru a patrunde inca si mai profund acest inteles, sa observam ca Mintuitorul, in cuvintele rostite catre femeia samarineanca, nu cere simplu inchinarea in duh, ci “in duh si in adevar”. Dar adevarul viu este Hristos, este Cuvintul care s-a facut trup. Si astfel adevarul ni se descopera a fi unitatea deplina intre cuvint si trup, intre duh si viata, intre credinta si fapta, intre actele, gesturile, semnele pe care le facem si semnificatia, intelesul lor. Sintem suflet si trup, nu duhuri fara trup. “Preamariti dar pe Dumnezeu in trupul si in duhul vostru, ca unele care sint ale lui Dumnezeu” invata Apostolul (1 Cor. VI, 20); pentru ca toate trebuie sa se sfinteasca. De aceea nu e de conceput cultul intern, al inimii, al “duhului” fara cel extern, al intregii noastre fapturi.
Dealtfel, ne stau pilda a unei asemenea inchinari si slujiri, Mintorul, profetii, apostolii. Mintuitorul a binecuvintat cu miinile Sale pe copii. “...Si luindu-i in brate i-a binecuvintat, punindu-si miinile peste ei” (Marcu X, 16). Si de asemenea pe Sfintii Apostoli: “...I-a dus afara pina spre Betania si, ridicindu-si miinile, i-a binecuvintat” (Luca XXIV, 50)
In Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvintat cu miinile incrucisate pe fiii lui Iosif, asa cum citim: “...Si a intins Israel (Iacob) mina sa cea dreapta si a pus-o pe capul lui Efraim, desi acesta era mai mic, iar stinga si-a pus-o pe capul lui Manase. Inadins si-a incrucisat miinile, desi Manase era intiiul-nascut. Si i-a binecuvintat…” (Facere XLVIII, 14-15). -Credinciosii de atunci se rugau si ei cu miinile ridicate, cum zice psalmistul: “Sa se indrepteze rugaciunea mea, ca tamiia inaintea Ta, ridicarea miinilor mele jertfa de seara...” (Ps. CXL, 2)
In Noul Testament, Sfintii Apostoli au rinduit diaconi, preoti, episcopi, prin punerea miinilor, deodata cu rugaciunea (Fapte VI, 6; XIV, 23; I Tim. IV, 14). -Impartasirea Sfintului Duh celor botezati se facea de asemenea prin punerea miinilor: “Atunci isi puneau miinile peste ei si luau Duh Sfint” (Fape VIII, 17; XIX, 5-6). Iar pe credinciosi Sfintul Pavel ii invata: “ Vreau asadar, ca barbatii sa se roage in tot locul, ridicind miinile curate, fara de minie si fara de gilceava” (I Tim II, 8). -Iata dar, din Sfinta Scriptura, citeva marturii ale unei adevarate si depline inchinari.
Dar, in sfirsit, sa amintim acum putin si despre semnul insusi al crucii si despre marturia pe care o da crestinul prin ea.' - Stim ca semnul sfintei cruci se face astfel: impreunam primele trei degete ale miinii drepte, iar celelalte doua le lipim de podul palmei; si asa, cu varful celor trei degete unite ne insemnam la frunte, la piept, pe umarul drept si pe cel sting. Semnul il facem insa rostind deodata cu el: in numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh, amin; si anume: cind zicem “in numele Tatalui”, ne insemnam la frunte; cind zicem “si al Fiului, ne insemnam la piept; cind zicem “si al Sfintului Duh”, ne insemnam umarul drept si apoi cel sting, incheind cu “Amin”.
Savirsit astfel, se poate spune ca semnul crucii concentreaza in el esenta credintei noastre, “este oarecum o invatatura pe scurt a legii crestine” 10. Intr-adevar, prin cuvinte marturisim: credinta in Sfinta Treime care este invatatura noastra fundamentala; iar prin semn, mintuirea daruita in Iisus Hristos. Treimea si crucea lumineaza intre orizontul vietii crestine. -”Facindu-mi dimineata semnul sfintei cruci, spunea un credincios preotului lui, simt ca imi marturisesc ceea ce este esential in credinta noastra ortodoxa si ma simt prins in Hristos, in Biserica Lui ca mladita in vita.”
Aceasta o simte fiecare crestin drept-maritor, fie facindu-si semnul crucii, fie cind se inchina in fata chipului ei. Simte legatura lui cu Hristos; simte ca prin Duhul Sfint se impartaseste din viata, din lumina si din iubirea lui Dumnezeu, care in marea-i iubire de lume ne-a daruit pe Unul-Nascut Fiul Sau... (Ioan III, 16); simte surparea distantei, a despartirii de Dumnezeu provocata de pacat si impacarea prin Cel ce “ne-a impacat prin cruce” (Efes. II, 16); simte credinciosul cu o nadejde vie ca in el insusi, incepind de la botez, de la “nasterea lui cea din apa si din duh” si prin vointa statornica de a crucifica pacatul, egocentrismul, acesta se biruie. “Cei ce sint ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele” (Gal. V, 24); si se simte totdeauna intarit, pazit de cel rau, prin acest semn, dupa cum si cinta Biserica; “Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat noua”; se simte tot mai mult partas Duhului crucii lui Hristos, innoirii prin ea ca o arvuna a invierii, si indemnat sa iubeasca si el cu iubirea lui Hristos, in chipul Lui: si inaltindu-se catre Dumnezeu si daruindu-se imbratisind pe semeni, lumea, asa cum imbratiseaza bratele crucii.
Si toate aceste daruri si puteri le simte venind din partea crucii lui Hristos care o sfinteste pe a noastra, asa cum se si roaga Biserica la sfintirea chipului crucii: “Cauta cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credinciosii robii Tai, din osirdie si din credinta cea tare si dragostea cea catre Tine, au facut-o spre insemnarea biruintei Fiului Tau... Binecuvinteaza-o si o sfinteste pe ea, si o umple de puterea si binecuvintarea lemnului celuia, pe care a fost pironit prea sfintul trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Nascut Fiul Tau, prin care puterea diavolului s-a calcat, si noi pamintenii slobozenie am dobindit si vietii ne-am invrednicit”.
Pr. Prof. Dr. Constantin Galeriu,
Rev. Ortodoxia nr 3/1978, pag. 497-511.
1. Sf. Ioan Hrisostom, Cuvintari la Praznice Imparatesti, trad. Pr. Dr. D. Fecioru, Bucuresti, 1942, p. 142.
2. Cf. Pr. Prof. D. Staniloae, Crucea si Innoirea creatiunii in invatatura ortodoxa, in Mitropolia Moldovei si Sucevei., nr. 7-8/976, p. 471.
3. Ibidem, p. 470.
4. Mitropolit Filaret, Oraisons funebres, homilies et discours, trad. par A. de Sturdza, Paris, 1949, p. 154.
5. Sf. Ioan Hrisostom, op. cit., p. 134.
6. Dr. V. Gheorghiu, Sfinta Evanghelie dupa Matei, Comentar, Cernauti, 1926, p. 734.
7. Sf. Ioan Hrisostom, op. cit., p. 130-131.
8. Pr. Prof. D. Staniloae, op. cit., p. 477.
9. Sf. Ioan Hrisostom. op. cit., p. 132, 133, 134.
10. Invatatura de credinta crestin Ortodoxa, Ed. Instit. Biblic, Buc., 1952, p. 234.
 __________________________________

DESPRE MANTUIRE
1. Simbolul de credinta in articolul 2 ne spune ca Fiul lui Dumnezeu este “Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat”, nascut din Dumnezeu Tatal din vesnicie, de o fiinta cu Tatal prin care toate s-au facut. Iar de la articolul 3 pana la articolul 7 inclusiv, Simbolul de credinta ne arata ca Dumnezeu Fiul ne-a mantuit prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea Sa la cer, precum si faptul ca El va fi la sfarsitul veacurilor judecatorul celor vii si al celor morti, intemeind o imparatie duhovniceasca vesnica.
2. In cele ce urmeaza vom vedea care este invatatura Bisericii noastre dreptmaritoare despre mantuirea in Hristos.
3. Cuvantul “mantuire”, cel mai mult folosit in paginile Sfintei Scripturi, este legat in Noul Testament de opera sau de activitatea Fiului lui Dumnezeu intrupat, de unde si numele lui de “Mantuitor”, care inseamna : Izbavitor, Salvator, Vindecator. De fapt chiar numele “Iisus”, in limba ebraica “Iehosua”, inseamna a elibera, a salva dintr-un pericol, a vindeca de boala care duce la moarte. Trebuie sa precizam ca “ideea de mantuire este strans legata de aceea de pacat. Potrivit Sfintei Scripturi mantuirea reprezinta in ultima analiza izbavirea de pacat. Pacatul la randul sau consta in caderea noastra si a firii intregi din viata si frumusetea cea dintai randuita de Dumnezeu. Toti cati ne nastem in lume avem infipt in noi ghimpele caderii. Partasi Dumnezeiestii Fiinte, intocmai cu ingerii insa pe pamant, imbracat in nevinovatie si nerautate, cu trupul luminat de marirea nemuririi, necunoscand durerea si slobod de griji si de truda in munca lui, impodobit cu toata intelepciunea de trebuinta, asezat in mijlocul unei naturi care ii era prietena si supusa, asa a fost omul la inceput, cununa fapturilor lui Dumnezeu. Prin caderea in pacat insa, el a ajuns lipsit de dar si de viata dumnezeiasca, “vrajmas lui Dumnezeu” si gonit de la fata Lui, cu chipul lui Dumnezeu din el ranit si intunecat, stricat in suferinta si spurcat de patimi, injugat cu moartea, muncit de duhurile rautatii, bolind de nedumnezeire, in vrajmasie si in lupta continua cu semenii si cu firea inconjuratoare...Evident raul si pacatul care il insotesc nu au existat la inceput si de aceea nici nu vor ramane pana la sfarsit. Deoarece insa noi n-am putut singuri sa ne eliberam din legatura raului si de sub influenta pacatului, a intervenit Dumnezeu in mare Sa iubire hotarand sa ne mantuiasca. De fapt nimeni altul, decat Dumnezeu, nu ne putea oferi mantuirea, El fiind singurul care o are si care o poate da.
“Dumnezeu este preasfant, El este sfintenia desavarsita. Sfintenia este unul din atributele Sale. Prin natura Sa spirituala El respinge pacatul, il elimina, il nimiceste”. “Dumnezeu este in acelasi timp atotputernic. El poate sa mantuiasca in chip desavarsit. Puterea Sa mantuitoare este vesnica pentru oricine il cheama” (Isaia XVL, 17).
“Mantuirea este una din lucrarile minunate ale lui Dumnezeu infaptuita prin Fiul Sau:...El va veni si ne va mantui” (Isaia XXXV, 4). Cand “s-a plinit vremea”, cand intreaga faptura a ajuns la convingerea ca nu era in stare sa restabileasca singura raporturile normale cu Dumnezeu si cand suspinul dupa un Mantuitor era mai fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer si in mod suprafiresc a luat trup omenesc din Sfanta Fecioara Maria si a devenit om (Ioan I, 14). Fiind nascut din Fecioara Maria, El apartine omenirii, dar pentru ca s-a nascut pe cale supranaturala, El este fara de pacat. Asa fiind, El intrunea in persoana Sa in masura deplina toate conditiile ca sa intervina cu viata Sa pentru noi si sa ne impace cu Dumnezeu. Prin moartea si invierea Sa ne-a spalat pacatele si a refacut legatura noastra cu Dumnezeu, iar firea noastra cazuta in pacat a fost adusa la starea cea dintai.
Aceasta lucrare savarsita de Dumnezeu prin Fiul Sau se numeste “mantuire obiectiva” si are caracter universal. Mantuitorul nostru voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (I Timotei, II, 4). Intelepciunea dumnezeiasca a socotit insa ca e bine sa nu dispara din viata noastra orice urma despre cadere si mantuirea sa nu se dea cu totul de-a gata, ci sa contribuim si noi la dobandirea ei. Insusirea mantuirii de catre noi, credinciosii, se numeste “mantuirea subiectiva” si se realizeaza prin har, credinta si fapte bune”(Nicolae, Mitropolitul Banatului, Invatatura ortodoxa despre mantuire”, Timisoara, 1983, p. 31-33).
Ca si conditia subiectiva a mantuirii, credinta este un dar acordat sufletului din partea lui Dumnezeu, spre a cunoaste descoperirea lui Dumnezeu si a putea intra in comuniune cu El prin harul divin. “Ea ne ajuta sa intelegem si sa ne insusim adevaruri care altfel ar ramane pentru noi taine nepatrunse. Ea este ochiul sufletului cu care strabatem peste lucrurile vazute in lumea celor nevazute. Obiectul ei fiind realitatile suprafiresti, se leaga de descoperirea dumnezeiasca facuta prin Iisus Hristos: “...Credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul lui Hristos” (Romani X, 17). Credinta este conditie a mantuirii deoarece inceputul mantuirii nu poate fi desprins de credinta in Iisus Hristos, cel care a adus mantuirea. Credinta este usa harului in viata noastra. Ori de cate ori facem, din inima, o marturisire de credinta, o noua putere de har intra in fiinta noastra: “Noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu”, citim in Sfanta Scriptura (Ioan VI, 69). Iata de ce Sfintii Apostoli ziceau Mantuitorului: “Sporeste-ne credinta! (Luca XVII, 5). Credinta ca dar al lui Dumnezeu nu se adreseaza numai intelectualului, ca sa-L cunoasca si sa-L marturiseasca pe Dumnezeu, ci intregii fiinte. Adica, nu este suficient sa cunosti voia lui Dumnezeu, se impune sa o si implinim. In felul acesta credinta aprinde vointa si intreaga putere a sufletului. Credinta nu are si nu poate ramane la o forma declarativa, fiindca “si demonii cred si se cutremura” (Iacob II, 19), ne spune Sfanta Scriptura. Credinta lor insa nefiind mantuitoare, este falsa, neadevarata, ceea ce inseamna ca adevarata credinta cuprinde intreg sufletul, il angajeaza, ii da putere. De aceea caracteristica credintei este de a fi “lucratoare in dragoste”(Galateni V, 6), iar “dragostea este plinirea legii” (Romani XIII, 10). Mantuitorul arata foarte clar ca din fapte se poate cunoaste credinta, asemenea cum dupa roade poti cunoaste un pom (Matei VII, 21-26). De aceea Sfantul Iacob precizeaza: “Ce folos fratilor, daca zice cineva ca are credinta iar fapte nu are? Oare credinta poate sa-l mantuiasca? Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti de hrana cea de toate zilele si cineva dintre voi le-ar zice: “Mergeti in pace. Incalziti-va si va saturati”, dar fara sa le dea cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Asa si cu credinta: daca nu are fapte, e moarta in ea insasi...Vedeti dar ca din fapte este indreptat omul, iar nu numai din credinta. Precum trupul fara suflet este mort si credinta fara fapte este moarta”(Iacob II, 14-26). Din tabloul judecatii de apoi prezentat de Mantuitorul, vedem foarte limpede ca dupa faptele savarsite va fi judecat oricare credincios (Matei XXV, 35-45), iar Sfantul Apostol Pavel confirmand aceasta ne spune ca: “Noi toti trebuie sa ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut prin trup, ori bine, ori rau”(II Corinteni V, 10). Faptele bune ca rod al adevaratei credinte, intaresc permanent puterea sufletului spre o continua innoire a vietii in Hristos, pana la “statura barbatului desavarsit, la masura plinatatii lui Hristos”(Efeseni IV, 13). Faptele bune sunt acelea care arata chipul lui Hristos in viata duhovniceasca a credinciosului. Pornind din credinta, faptele bune verifica si desavarsesc credinta.
Daca mantuirea se savarseste prin lucrarea harului divin, atunci trebuie sa avem in vedere ceea ce ne arata Mantuitorul si Sfintii Apostoli cu privire la lucrarea harului. Astfel, credinciosul se uneste cu Mantuitorul asemenea mladitei cu vita. El primeste viata cea noua a harului asemenea mladitei din vita. Mladitele sunt insa mai multe si numai impreuna primesc aceeasi seva care le da viata...(Ioan XV, 5). La fel madularele unui trup primesc acelasi sange, pe care ele il transmit la altele si iarasi il primesc spre viata aceluiasi trup. Daca un madular se rupe de corp, el nu mai primeste sangele vietii si moare (Romani XII, 4-5, I Corinteni XII, 12 si 27, Coloseni I, 18). Tot astfel si credinciosii alcatuiesc Trupul tainic al Domnului, adica Biserica, in care fiecare credincios este madular si unde primeste fiecare harul Sfantului Duh prin Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei dobandesc mantuirea. Ca harul este primit prin Sfintele Taine reiese foarte clar din insesi cuvintele Domnului rostite cu prilejul instituirii Botezului si euharistiei: “Cel ce va crede si se va boteza se va mantui...(Marcu XVI, 16), “...Pe cand mancau ei, Iisus, luand paine si binecuvantand, a frant si, dand ucenicilor a zis: Luati, mancati, acesta este trupul Meu. Si luand paharul si multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor”(Matei XXVI, 26-28). Ca harul se transmite in comuniunea credinciosilor, carmuiti de cei lasati sa fie “iconomi” ai Sfintelor Taine, adica a ierarhiei bisericesti, reiese limpede si din cuvintele Sfantului Iacob cu privire la sfanta taina a maslului: “Este cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului...”(Iacob V, 14). De aici vedem ca noi primim harul mantuirii, dar aceasta nu inseamna ca ne putem declara mantuiti. Se impune colaborarea pe mai departe cu harul divin, se cere adica efort duhovnicesc pentru ca “Hristos pe care l-am primit in suflet odata cu harul divin al Sfintelor Taine sa ia chip in noi (Galateni IV, 19). Acum incepe un proces duhovnicesc, care dureaza pana la sfarsitul vietii, o alergare continua ca cea a alergatorului din arena, spre a ne incununa de fericirea vesnica (Filipeni III, 12-14). Iar daca numai in vesnicie mantuirea este desavarsita ne dam seama ca ea poate fi periclitata, ca drumul mantuirii este cu urcusuri si coborasuri si ca putem oricand cadea. De aceea si indemnul Apostolului: “Lucrati cu frica si cu cutremur la mantuirea voastra” (Filipeni II, 12). Analizand acest aspect dinamic al mantuirii, vom spune ca primirea harului necesar mantuirii, prin Sfintele Taine este aspectul sacramental, de sfintire, iar conlucrarea, efortul sustinut spre desavarsirea mantuirii este aspectul ei moral.
Ce inseamna mantuirea? (Salvarea dintr-un pericol sau eliberarea dintr-un rau). Care este raul sau pericolul din care trebuie sa ne eliberam? (Pacatul). De ce pacatul? (Fiindca pacatul atrage dupa sine moartea). De ce? (Fiindca prin pacat rupem legatura de iubire cu Dumnezeu). Cu referire la pacat, ce inteles are mantuirea? (Eliberarea de pacat si impacarea cu Dumnezeu). Cine realizeaza aceasta impacare cu Dumnezeu prin eliberarea de pacate? (Cea de-a doua Persoana a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu intrupat, adica Iisus Hristos). Datorita faptului ca Iisus Hristos ne aduce mantuirea, cum il numim? (Mantuitorul). Cum ne-a impacat El cu Dumnezeu Tatal, eliberandu-ne de pacat? (Prin intruparea, activitatea, moartea, invierea si inaltarea Sa la cer). Cum numim mantuirea realizata de Iisus pentru noi? (O numim mantuirea obiectiva). Ne putem noi mantui prin puterile noastre? (Nu ne putem mantui). Cum ne ajuta Fiul lui Dumnezeu sa ne mantuim? (Prin harul Sfintei Treimi). Din partea noastra nu se cere nici o participare? (Se cere). Care este aceasta? (Credinta si faptele bune). Cum se numeste mantuirea dobandita prin har, credinta si fapte bune? (Se numeste mantuire subiectiva, iar harul, credinta si faptele bune se numesc conditii ale mantuirii subiective). Unde si cum primim noi harul mantuitor? (In Biserica, adica prin incorporarea noastra in Trupul tainic al Domnului. Il primim prin Sfintele Taine). Cum putem intelege ca mantuirea trebuie primita atat individual, cat si intr-o forma colectiva? (Fiecare credincios vine cu credinta si faptele bune spre a primi harul divin in Biserica, in comuniunea Trupului tainic al Domnului, apoi prin stradania personala face vie lucrarea harului divin). Cum se numeste aspectul dobandirii mantuirii prin harul Sfintelor Taine? (Sacramental). Dar conlucrarea cu harul divin spre a nu pierde mantuirea si a ajunge la desavarsirea si sfintenia vietii, spre viata vesnica? (Acesta este aspectul moral. El tine de voia libera si de stradania fiecarui credincios).
5. In legatura cu lucrarea harului divin pe de o parte, ca si primirea si conlucrarea cu el, pe de alta parte, nu toti crestinii marturisesc acelasi crez. Unii spun ca singura credinta te poate mantui, ca nu sunt necesare faptele bune, fiindca numai harul divin aduce mantuirea pentru aceia pe care dinainte i-a hotarat Dumnezeu sa fie mantuiti. Ceilalti ar fi sortiti osandei vesnice. Aceasta invatatura se numeste “predestinatie” si sustinatorii ei incearca sa o intemeieze pe spusele Sfantului Apostol Pavel. Astfel, putem citi: “...si stim ca celor ce iubesc pe Dumnezeu, toate le ajuta spre bine...Cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut, mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si chemat, si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat, iar pe care i-a indreptat, pe acestia i-a si marit” (Romani VIII, 28-30). Cercetand textul, vedem ca “cei cunoscuti si cei hotarati” sunt tocmai cei “care il iubesc pe Dumnezeu”, iar cineva dovedeste ca il iubeste pe Mantuitorul implinind poruncile Lui (Ioan XIV, 23), adica va savarsi din credinta faptele bune. In atotstiinta Sa, Dumnezeu cunoaste din vesnicie pe cei care vor crede in El si vor conlucra cu harul divin. In cazul nostru este vorba de prestiinta lui Dumnezeu, nu de o predestinare. Mai departe textul ne vorbeste de hotararea lui Dumnezeu de a-i face “pe cei pe care i-a cunoscut mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau”. Ori, “Hristos ia chip in noi” (Galateni IV, 19), prin conlucrarea cu harul divin, prin efort duhovnicesc sustinut din partea credinciosului.
In alta parte Apostolul scrie: “Binecuvantat fie Dumnezeu si Tatal Domnului nostru Iisus Hristos, cei ce intru Hristos ne-a binecuvantat pe noi, in cerestile locasuri, cu toata binecuvantarea duhovniceasca”. Precum intru el ne-a si ales, inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui...(Efeseni I, 3-4). Aceasta alegere spre sfintenie inainte de intemeierea lumii nu se refera la predestinatie, ci la prestiinta lui Dumnezeu privind planul de mantuire a lumii prin Hristos, atat a poporului ales, cat si a tuturor neamurilor, inclusiv a celor carora Apostolul le adreseaza epistola sa. Acestia, ca de altfel toti oamenii sunt chemati la sfintenie, la mantuire, fiindca “Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa ajunga la cunostinta adevarului” (I Timotei II, 4).
Tot la atotstiinta lui Dumnezeu si nu la predestinatie se refera si textul din II Tesaloniceni II, 13-14, “Iar noi, fratilor iubiti in Domnul, datori suntem totdeauna sa multumim lui Dumnezeu pentru voi, ca v-a ales Dumnezeu dintru inceput, spre mantuire, intru sfintirea duhului si intru credinta adevarului la care v-a chemat prin Evanghelia noastra, spre dobandirea maririi Domnului nostru Iisus Hristos”.
Referindu-se la deosebirea ce trebuie facuta intre predestinatie si atotstiinta lui Dumnezeu, Sfantul Ioan Damaschin subliniaza urmatoarele: “Trebuie sa se stie ca Dumnezeu stie totul dinainte, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai dinainte pe cele ce sunt in puterea noastra, dar nu le predestineaza. El nu voieste sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea...Trebuie sa se stie ca virtutea a fost data in natura de Dumnezeu si El este principiul si cauza a tot binele si este cu neputinta ca noi sa voim si sa facem binele fara conlucrarea cu ajutorul Lui. In puterea noastra este sau a ramane in virtute si a urma lui Dumnezeu, care ne cheama spre aceasta, sau a ne indeparta de virtute, adica de a fi in viciu si de a urma diavolului, care ne cheama spre acesta, fara sa ne sileasca.
6. Pe drept cuvant s-a aratat ca “oricare ar fi treapta de evolutie a fenomenului religios, in toate timpurile, la toate treptele de cultura si la toate popoarele, ideea mantuirii e prezenta. Mantuirea e centrul, inima insasi a fenomenului religios, chiar a celui mai simplu si mai incoherent sistem de credinta religioasa...Mantuirea este nadejdea suprema a oricarei religii. Nici un credincios, oricat de degajat in alte privinte, nu se impaca decat cu gandul certitudinii absolute a mantuirii sale. Toata invatatura sa religioasa, toata gama actelor sale rituale, toate practicile si aspiratiile sale religioase urmaresc, in ultima analiza, castigarea mantuirii” (Pr. Prof. Ioan Coman, Invatatura despre mantuire in vechile religii si in teologia patristica, in revista “Ortodoxia”, nr. 3/1995, p. 323).
Astfel, la popoarele primitive ideea de mantuire este strans legata cu cea de mantuire a sufletului conceputa ca o integrare in univers, in lumea de dincolo, a stramosilor si chiar a zeilor.
Mantuirea apare clar evidentiata in religia mozaica, prin faptul ca este exprimata nu numai ca o idee, ci ca o realitate. Inca dupa caderea primilor oameni in pacat, Dumnezeu le promite un Mantuitor (Facerea III, 15). Si cum acest Mantuitor va veni din poporul ales, Dumnezeu i-a fost tot timpul “mantuitor”, izbavindu-l de toate nenorocirile care s-au abatut asupra lui. Prin profeti Dumnezeu fagaduieste ca in timpurile “din urma” le va trimite pe Regele Mesia ca sa instaureze dreptatea si mantuirea lui Israel.
Dupa cum putem vedea, “in nici o alta religie mantuirea nu ocupa un loc atat de central ca in crestinism. Religia crestina prezinta o conceptie despre mantuire precisa, sistematica si sigura. La baza ei sta ideea de mantuire, un mantuitor insa care nu este creat de om sau chiar de Dumnezeu, nici inconjurat de ceata mitica sau de mister, nici strain realitatii istorice. Mantuitorul crestin este insusi Fiul lui Dumnezeu, dar in acelasi timp om adevarat”.
7. Din cele pana aici tratate vedem ca potrivit invataturii crestine mantuirea ne vine prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea la ceruri a Fiului lui Dumnezeu, iar noi o putem primi in Biserica prin harul Sfintelor Taine, cu care trebuie sa colaboram prin credinta si fapte bune.
8.a) Am vazut ca mantuirea nu se incheie odata cu primirea harului divin al Sfintelor Taine, ci la dobandirea ei se cere si din partea noastra un aport de conlucrare. Numai la sfarsitul vietii obtinem “cununa dreptatii”, sau “premiul biruintei” (II Timotei IV, 6-8, Apocalipsa II, 10, III, 11). Datorita acestui fapt se cuvine sa asteptam cu bucurie mantuirea pe care Dumnezeu ne-o va da-o, dar intrucat exista posibilitatea caderii, se impune ca intru smerenie sa “lucram cu frica si cu cutremur la desavarsirea mantuirii noastre”(Filipeni II, 12).
b) Pentru a ne spori continuu puterile duhovnicesti pe drumul mantuirii, se cuvine ca implinind porunca Bisericii, sa ravnim la primirea harului divin al Sfintelor Taine, mai ales al Dumnezeiestii Impartasanii printr-o participare regulata la Sfanta Liturghie si la celelalte slujbe bisericesti.
c) Drumul credinciosului spre mantuire pretinde o continua curatire a vietii duhovnicesti, de oricare fel de intinaciune, de orice patima sau pacat. Fara acest efort sustinut de eliminare a oricarui rau din fiinta sa, crestinul nu va putea implini scopul mantuirii, al comuniunii cu sfintenia lui Dumnezeu.
d) Efortul continuei curatii duhovnicesti, al sfinteniei sau nepatimirii – cum i se mai spune – trebuie neaparat impletit armonios cu innoirea duhovniceasca, cu cresterea in virtute, prin fapte bune necontenit aratate semenului si colectivitatii din care facem parte, ajungand astfel la “statura barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos” (Efeseni IV, 13). Numai astfel mantuirea corespunde desavarsirii vietii duhovnicesti, conform indemnului Mantuitorului: “Fiti desavarsiti, precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit este”. (Matei V, 48).
Pr. Prof. Sorin Cosma,
"Mitropolia Olteniei", nr. 2/1987, pag. 96-102.
 _______________________________________

INVATATURA DESPRE CINSTIREA SFINTEI CRUCI
1. Imnul ortodox, despre inchinarea dreptcredinciosilor la sfanta cruce
Biserica Ortodoxa, cinstitoare a sfintei cruci, intemeiata pe dumnezeiasca invatatura, cuprinsa in Sfintele Scripturi si in Sfanta Traditie, cum vom arata, mai jos, a formulat urmatorul imn, prin care dreptcredinciosii crestini, rostindu-l si cantandu-l, isi arata simtamantul de adanc respect fata de sfanta cruce: <>.
Acest imn bisericesc se canta la slujba Sfintei Liturghii, in locul trisaghionului <>, de doua ori pe an, cand se savarseste slujba divina de cinstirea sfintei cruci: la 14 Septembrie si in Duminica a III-a din Postul mare.
Textul acestui imn divin este, propriu-zis, un fragment din Marturisirea de credinta a dreptcredinciosilor, dar, in acelasi timp, este si un indemn al Bisericii Ortodoxe, de a cinsti sfanta cruce, prin inchinare.
Ascultarea cantarii acestui imn scurt, cu melodia frumoasa si miscatoare a glasului a II-lea, al muzicii psaltice, ne predispune la o meditatie activa asupra cuprinsului sau, si ne face sa desprindem si sa ne fixam in mintea noastra, cele doua invataturi divine, pe care le contine: 1) universalitatea cinstirii sfintei Cruci in Biserica crestina si, prin aceasta comuniunea si fratietatea credinciosilor; 2) unitatea nedespartita dintre Cruce si Inviere, adica dintre cinstirea sfintei Cruci si preaslavirea Invierii Domnului.
Textul acestui imn este o fraza. Ambele propozitii principale din aceasta fraza folosesc verbele lor predicative, la numarul plural: <> si <>. Aceasta inseamna ca cinstirea sfintei cruci, ca si preaslavirea minunii Invierii Domnului Hristos, prin inchinare, este o marturisire de credinta a intregii Biserici, <>. Astfel spus, aceasta marturisire de credinta este rostita, pastrata si transmisa, totdeauna, peste tot si de catre toti membrii Bisericii crestine, adica de intreaga obste sau comunitate crestina, alcatuita din credinciosii si ierarhia Bisericii, fara exceptie. De aceea, in mod firesc, cei ce se abat de la aceasta universala marturisire de credinta, adica cei ce nu cinstesc sfanta Cruce, prin inchinarea la ea si cu ea, se indeparteaza de Biserica, cu stiinta sau din nestiinta, despre a lor pierzare, fiindca <> (Extra Ecclesiam nulla salus). In plus, cei ce indeparteaza aceasta invatatura de credinta universala din marturisirea lor de credinta sparg unitatea sufleteasca si fraternitatea membrilor Bisericii universale, savarsesc si un rau social, si nesocotesc porunca dreptei invataturi de a avea <> (Efes. 4, 5).
Odata cu dreapta si universala invatatura de credinta despre cinstirea sfintei Cruci, prin inchinare, acest imn ne da si dreapta invatatura despre preaslavirea sfintei Invieri din morti a Domnului Hristos: <>. Este o completare a marturisirii de credinta, despre cinstirea sfintei Cruci si o impreunare nedespartita a cultului sfintei Cruci cu actul divin de preaslavire a sfintei Invieri. Biserica, in predica ei, intotdeauna a unit invatatura despre cinstirea sfintei Cruci cu preaslavirea sfintei Invieri, fiindca numai adevarul Invierii din morti a Domnului Hristos a dus dupa sine cinstirea sfintei Cruci, pe care a fost rastignit Domnul Hristos, adica stralucirea divina a Invierii a adus si stralucirea crucii, in Biserica. Daca actul rastignirii pe cruce n-ar fi fost urmat de minunea Invierii, crucea - obiect de dispret in antichitatea greco-romana – n-ar mai fi dobandit insusirea de <> si n-ar mai fi fost cinstita, prin inchinare, in Biserica crestina; propovaduirea Bisericii, despre Dumnezeirea religiei crestine, ca si credinta comunitatii sau obstii crestine, ar fi fost zadarnica (cf. 1 Cor. 15, 13-15).
Sfanta Traditie este plina de marturii, intaritoare, despre invatatura divina, ca cinstirea sfintei Cruci este unita cu preaslavirea Invierii, cum se arata in acest imn al crucii, si este nedespartita de ea. Dam numai doua exemple: a) <>. (Sedealna Invierii, gls. 5): Sfantul Sofronie, patriarhul Ierusalimului (550-638): <frumos si cu credinta, asa cum voiesc ele sa fie cinstite>>.
Daca Domnul Hristos, rastignit pe cruce, si ingropat n-ar fi inviat din morti, crucea Sa ar fi ramas, in istoria Bisericii, numai ca un instrument, prin care s-a savarsit cel mai cumplit chin trupesc (crudelissimum supplicium) asupra Sa, asa cum au ramas crucile celor doi rastigniti impreuna cu El.
2. Marturii sfinte despre prezenta Crucii in planul divin al mantuirii neamului omenesc
Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ne dau marturii atat despre preinchipuirea sfintei Cruci, inainte de rastignirea Domnului pe ea, cit si despre actul insemnarii cu sfanta Cruce, despre puterea ei divina, precum si despre talcuirea actului de insemnare a dreptcredinciosilor crestini, cu semnul sfintei Cruci.
Sfanta Cruce este preinchipuita de exemplu, in Vechiul Testament, de <>, care a rasarit din pamant, din porunca lui Dumnezeu, in mijlocul raiului pamantesc, alaturi de <> (cf. Facere 2, 9). <> este denumirea metaforica a sfintei Cruci, denumire care apare, cum se vede, chiar pe primele pagini ale Sfintei Scripturi. Aceasta denumire a sfintei Cruci apare, deasemenea, si pe ultimile pagini ale Sfintei Scripturi, unde se face descrierea raului ceresc, ca o completarea a descrierii raiului pamantesc: <> (Apoc. 22, 2; vezi si Apoc. 2, 7; 21, 6). Aici, cum se vede, se vorbeste, profetic, si despre puterea divina a <> (sfanta Cruce): <> pamantului.
Biserica ne da invatatura limpede, ca pomul vietii, despre care vorbeste Sfanta Scriptura simbolizeaza sfanta Cruce. Acest lucru il infatiseaza ea, atat in scris in cartile de slujba divina, cat si in mod plastic, in pictura.
Biserica teologhiseste si canta: <pomul cel de viata, prea sfanta Cruce, la inaltimea ridicata, iti arata astazi>>... (Stihira 1, Laude, 14 Septembrie).
De asemenea, in pictura multor Biserici ortodoxe romane, desigur ca si in alte tari ortodoxe, in pridvor, de regula se afla pictat pomul vietii, in centrul gradinii raiului. Acest pom se deosebeste de ceilalti copaci, prin inaltimea, si, mai ales, prin forma sa trifurcata, aratand capul de sus al Crucii, si cele doua brate laterale ale ei, si are, uneori, pe Domnul Hristos la radacina lui – ca in pridvorul Manastirii Cozia – iar alteori, Il are infatisat ca Miel al lui Dumnezeu (vezi Radu Cretanu, Chipul Mantuitorului Iisus Hristos reprezentat in <>, in rev. M. O. nr. 7-9/1980).
Cercetarea acestor fresce pictate ne da imaginea clara despre <>, adica despre sfanta Cruce, care a purtat pe ea pe Domnul Hristos, numit si Viata, asa cum Insusi Domnul Hristos Se numeste pe Sine, de mai multe ori (Ioan 14, 6; 11, 25 etc.).
Preinchipuirea Sfintei Cruci, precum si facerea semnului sfintei cruci, de catre alesii lui Dumnezeu, semn urmat de efecte minunate, sunt descoperiri divine, in mai multe locuri ale Sfintei Scripturi. Vom cita numai doua locuri din Vechiul Testament: a) Moise a trecut poporul Israel prin Marea Rosie in mod minunat, prin puterea divina a crucii, si l-a scapat de robia politica egipteana, conducandu-l la libertate. El a ridicat toiagul, si a intins mana sa, drept inainte, peste mare, a despartit apele marii, in doua, si evreii au trecut marea ca pe uscat. Cand au intrat si egiptenii in mare, pe acelasi drum uscat, ca sa-i inrobeasca, din nou, pe evrei, Moise, tot din porunca lui Dumnezeu, a intins iarasi mana cu toiagul, si a facut semnul de intretaiere al liniei drepte, pe care o schitase la despartirea apelor marii. Apele s-au impreunat, si egiptenii au fost inecati, in mijlocul marii (vezi Iesirea 14, 21-27).
Semnul acesta, facut de Moise care a intins mana cu toiagul peste apele marii, in mod crucis, preinchipuieste sfanta cruce. Precum evreii au scapat de robia politica egipteana, prin acest semn divin, tot asa si noi crestinii am fost scapati de robia pacatului, prin sfanta cruce, robie mai crunta decat robia politica egipteana.
Biserica ne da dreapta talcuire a textului scripturistic de mai sus si glasuieste si canta: <>… (Catavasii La Inaltarea Sfintei Cruci, Cantarea 1). Iata, aici si dreapta denumire a sfintei cruci: <>.
b) De asemenea, binecuvantarea patriarhala, pe care a dat-o Iacob, cu mainile, celor doi fii ai lui Iosif, Efraim si Manase, binecuvantare data cu mainile incrucisate, a preinchipuit sfanta cruce, cu peste 1500 de ani inainte de Hristos. <>… Verbul, romanesc <> este traducerea verbului grecesc corespunzator , din Vechiul Testament (Septuaginta), verb care inseamna: a schimba un lucru cu altul a (se) impleti, a (se) intretese, dar inseamna si a incrucisa, a aseza (bratele) in forma de cruce. Asa traduce acest verb si Sfanta Scriptura, in limba franceza, editata de Scoala biblica de la Ierusalim (1961): <> - incrucisandu-si mainile sale.
Cu aceste texte scripturistice, drept talcuite de Sfanta Biserica, inlaturam parerea gresita a unor grupari crestine, ca <>. Mai adaugam aici, ca Dumnezeu voieste ca sa-L slujim cu tot trupul si cu tot sufletul, fiindca trupul este <> si, impreuna cu sufetul, este si el tot al lui Dumnezeu (cf. 1 Cor. 6, 19-20).
Vorbind scolareste, si teologic, toate aceste semne preinchipuitoare ale sfintei cruci, ca si multe altele, existente in Vechiul Testament, texte din care vom mai enumera, mai jos, se numesc tipuri ale sfintei cruci, adica schite simple, nedesavarsite, iar chipul crucii, prezentat cu toate amanuntele in legatura cu ea, in Noul Testament, se numeste antitip, adica chipul desavarsit al sfintei cruci. Este, si aici, o slavita pedagogie divina, care a randuit ca Vechiul Testament sa fie calauza noastra sau pedagogul nostru catre Hristos (cf. Gal. 3, 24), potrivit cu puterea de pricepere a omenirii, in evolutia ei spre desavarsirea in credinta.
Spre completa luminare a dreptcredinciosilor crestini, dar mai ales, spre instruirea acelor grupari crestine, care au predilectie pentru cercetarea Vechiului Testament, si care afirma, contrar adevarului, ca aici nu se afla texte care sa se refere la sfanta cruce, mai facem trimiteri si la alte texte sfinte, privitoare la aceasta tema: Facere 47, 31; Iesirea 15, 25; 17, 6; 11-12; Numeri 21, 9; Deuteronomul 28, 66; Isaia 65, 2.
Iata o sfanta triada de nume proprii, nume nedespartite unul de altul, pentru ca, ori pe care l-am pronunta, ne vin in minte celelalte doua nume. Toate cele trei nume, la un loc, ne aduc in minte, de asemenea, invatatura desavarsita a Noului Testament, despre actul mantuirii, savarsit de Domnul Hristos, prin jertfa Sa pe cruce, care ne-a adus pacea cu Dumnezeu si pacea intre noi, cum vom arata, indata.
Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Efeseni 2, 13-22, tratand tema <>, ne prezinta, in fata ochilor mintii, aceasta imagine sfanta, a lui Hristos-Pace, rastignit pe Cruce. < – iar nu altcineva – este Pacea noastra>> (v. 14), <, (v. 15) prin cruce>> (v. 16) etc. Domnul Hristos este numit cu nume propriu Pacea, pentru ca, prin jertfa Sa pe cruce, a impacat pe toti oamenii cu Dumnezeu, dar, in acelasi timp, intinzandu-si bratele, orizontal, pe cruce, a savarsit actul divin al imbratisarii parintesti a intregii lumi, adica a tuturor neamurilor de sub cer (Fapte 2, 5), salasluind si pacea si fratietatea dintre om si om. Prin cruce, deci, s-a savarsit cel mai mare act divin din istoria mantuirii neamului omenesc – impacarea omului cu Dumnezeu si impacarea dintre om si om, in istorie, invatatura mult accentuata de sfantul Apostol Pavel in Epistolele sale. Dreapta ratiune ne constrange sa credem si sa marturisim ca lemnul crucii a dobandit sfintenie, pentru ca pe el, si nu pe alt obiect, S-a jertfit Domnul Hristos, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, sfintenia suprema si absoluta, tocmai ca sa savarseasca cel mai mare act divin: mantuirea neamurilor. Crucea este sfintita, deci, prin atingerea ei de Domnul Hristos, varsat pe ea, cu un cuvant, pentru ca ea este altarul pe care S-a adus jertfa, reala, de bunavoie, universala si prisositoare (imbelsugata) Insusi Fiul lui Dumnezeu. Tocmai de aceea, dreptcredinciosii crestini aduc o adanca cinstire crucii, cinstire relativa, marginita, care poarta numele de venerare, arata prin inchinare si sarutare, spre deosebire de suprema cinstire, data lui Dumnezeu, cinstire care poarta numele de adorare.
Tot dreapta ratiune ne indreptateste sa credem ca acele grupari crestine, care inlatura cultul sfintei cruci, implicit, isi micsoreaza si sentimentul de adorare fata de Domnul Hristos, Care S-a rastignit pe cruce, fiindca nici in fata Lui nu-si insemneaza fata lor cu chipul sfintei cruci, si prin aceasta, se indreapta spre o grea osanda. Aceste grupari crestine, neprimind dreapta invatatura despre cinstirea sfintei cruci, inlatura si cultul icoanelor, si al mortilor, inlatura si dreapta invatatura despre ierarhia divina si despre Sfintele Taine etc., si, pornind de la calcarea unei singure invataturi divine, aluneca, fara putinta de intoarcere, pe povarnisul pacatului calcatorilor tuturor invataturilor divine, pentru ca, in Teologia crestina si in Biserica, exista un principiu, numit principiul conexiunii, care ne invata ca toate invataturile de doctrina, de morala si de cult constituie un tot unitar, adica un trup duhovnicesc, ce nu se poate dezmebra. Sfanta Scriptura ne spune ca <> (Iacov 2, 10) si a devenit calcator de lege (v. 9).
4. Temeiuri noutestamentare, pentru indatorirea dreptcredinciosilor, de a cinsti sfanta Cruce
Cum am spus, mai inainte, Noul Testament ne prezinta, mai explicit decat Vechiul Testament, dumnezeiasca invatatura despre valarea sfintei cruci, pentru drepcredinciosi, si aceasta ne ajuta mult, sa expunem, sistematic unele din temeiurile pentru indatorirea dreptcredinciosilor de a venera sfanta cruce:
a) Crucea este altarul divin real si istoric al crestinismului, altar pe care Domnul Hristos S-a adus, <> (adica ale acelora care voiesc sa se mantuiasca) (Evrei 9, 28). Crucea este, deci jertfelnicul lui Hristos, jertfelnic pe care El a fost si Jertfa sangeroasa, si Arhiereul Care a adus-o, <>. Jertfa sangeroasa de pe cruce, se prelungeste, pana la sfarsitul veacurilor, in Biserica, prin Sfanta Liturghie, ca jertfa nesangeroasa (vezi Imnul heruvimic).
b) Crucea este <> (I Cor. 1, 18), pentru cei ce voiesc sa se mantuiasca, adica pentru cei ce cred. Cu puterea divina a crucii se lauda Sfantul Apostol Pavel, in slabiciunile sale omenesti si in necazurile si stramtorarile pe care le indura (cf. Gal. 6, 14). Ea este <> de pe fata dreptcredinciosilor, pecete prin care acestia au scapat si scapa de urgiile vrajmasilor vazuti si nevazuti. Roadele puterii lui Dumnezeu, putere dobandita de cei ce sunt insemnati cu pecetea lui Dumnezeu, adica au chipul sfintei cruci pe fata lor, sunt realitati istorice, descrise si prezise in Vechiul Testament, unde se descrie nimicrea locuitorilor Ierusalimului: <<…Treci prin mijlocul cetatii, prin Ierusalim si insemneaza cu semnul crucii>> (adica cu litera <>, care, in alfabetul vechi, grec, avea forma unei cruci (†), pe frunte, pe oamenii care gem si plang>>… < <<†>>. (Vezi Iezechiel 9, 4-6, traducerea romaneasca, precum si textul grec, in Septuaginta, sub notitele textului).
c) Crucea este semnul Fiului Omului, la a doua venire.
Insusi Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Sai, care doreau sa afle timpul celei de a doua veniri a Lui, precum si timpul sfarsitului Lumii (Matei 24, 3) ca, intre semnele care vor fi, <> (si) <> (Matei 23, 30), adica sfanta cruce. Cuvintele acestea arata, pe de o parte, ca Insusi Domnul Hristos confirma valoarea sfintei cruci, in iconomia divina, in istoria mantuirii neamului omenesc, si aici, in mod special, cinstea ei cea mai mare, la Judecata din urma, iar pe de alta parte, aceste cuvinte sunt si o marturie si o recunostere, ca sfanta Cruce, <>, pe cer, era cunoscuta de catre ascultatori, ca un real semn divin, despre care n-a mai fost nevoie sa-L intrebe pe Domnul, nimeni, nimic.
Mai indicam cateva texte noutestamentare, care ne dau marturie ca sfanta Cruce este arma sfanta, prin care noi ne-am dobandit mantuirea, in dar, de la Dumnezeu (Ioan 12, 32-39; Efes. 2, 16; Col. 1, 19-20; 1 Petru 2, 24), iar unele ne dau marturie ca Insusi Domnul Hristos, ca Om, prin Patima Sa, pe cruce, a intrat <> (Luca 24, 26), slava pe care, totdeauna, a avut-o si o are, ca Dumnezeu si a fost <>, ca Om, si a patimit <> (Filip. 2, 8-9).
5. Despre insemnarea fetei cu semnul sfintei Cruci
Insemnarea fetei cu semnul cinstitei si de viata facatoarei cruci trebuie facuta cu profund respect si cuviinta, iar nu in batjocura si pacat.
Crucea dreapta si adevarata se face asa: se impreuneaza, cum se cuvine, primele trei degete de la mana dreapta – degetul mare, aratatorul si mijlocasul – iar cele doua degete mici le lipim, strans, de podul palmei. Dupa aceea, ducem mana la frumte, si zicem: <>; la pantece: <>; la cei doi umeri, drept si stang: <>, iar la sfarsit lasand mana jos zicem: <>.
6. Talcuirea miscarilor mainii, pentru insemnarea fetei cu semnul sfintei cruci
Insemnarea dreptcredinciosilor cu semnul sfintei cruci are doua intelesuri:
a) Dogmatic-istoric, care ne invata, cat se poate de scurt si de limpede, intreaga istorie a mantuirii neamului omenesc, asa cum, de altfel, aceasta isotrie este rezumata in Crez sau Simbolul Credintei: Fiul lui Dumnezeu S-a coborat de sus, din ceruri (a superiori), pe pamant, la cele de jos (ad inferius) <>, S-a inaltat, iarasi la ceruri si sta de-a drepta Tatalui, Sfantul Duh stand de-a stanga Tatalui, cele trei persoane fiind Sfanta Treime. Cele trei degete, impreunate, de la mana drepta, inchipuie chiar Treimea cea de o fiinta si nedespartita.
b) Intelesul dogmatic-moral este ca cele doua degete mici, lipite de podul palmei, infatiseaza, pe de o parte, pe Adam si Eva, care cu smerenie si cu pocainta, se apleaca Sfintei si nedespartitei Treimi, iar pe de alta parte, inseamna si cele doua firi, cu care Fiul lui Dumnezeu a coborat pe pamant firea dumnezeiasca si firea omeneasca. Talcuind miscarile mainii, pentru desenarea semnului sfintei cruci, pe fata noastra, Sfintii Parinti spun ca fruntea inchipuie cerul, pieptul inchipuie pamantul, iar umerii inchipuie locul si semnul puterii. Sfantul Ambrozie (339-397), episcop al Milanului, vorbind despre semnul sfintei cruci, spune: <fruntea - socotita sediul cugetarii (gandirii) - pentru ca totdeauna trebuie sa marturisim pe Iisus Hristos (sa ne gandim la El); inima – sediul iubirii – pentru ca totdeauna trebuie sa-L iubim); bratele (umerii) pentru ca totdeauna trebuie sa lucram pentru El>>. Pe scurt spus, crucea crestina, fie ca este construita din vreun material, fie ca este schitata, cuviincios, de catre crestini, pe fata lor, este semnul de aducere aminte si de marturisire ale celor mai insemnate momente din istoria mantuirii noastre: caderea in pacat a lui Adam, coborarea pe pamant a Domnului Hristos, jertfa Sa pe Cruce, inaltarea Sa la ceruri.
Semnele aducatoare aminte de fapte, care nu trebuie sa se uite, se numesc, in vorbirea pedagogica, scolareasca, mijloace mnemotehnice, cuvant de obarsie greaca – tehnica de tinere minte. Sfanta Cruce, deci, este un mijloc sfant mnemotehnic, in scoala crestina, pentru crestinii din toate veacurile, semn care ne filmeaza intreaga iconomie a mantuirii noastre, si, in acelasi timp, este un mijloc didactic hortativ adica un semn vizibil, care imboldeste, spre lucrare divina, toate cele trei laturi ale sufletului nostru de crestini: mintea, spre a cunoaste si adora pe Dumnezeu, inchinat in Treime, inima, spre a-l iubi, cu iubirea pe care ne-a aratat-o El, prin jertfiera pe cruce a Unicului Sau Fiu, si vointa, spre a lucra, aici pe pamant, toate cele bune si placute lui Dumnezeu (cf. Ioan 17, 3; Matei 22, 37; Filipeni 4, 8-9).
7. Invataturi:
Inchinandu-ne sfintei Cruci si sarutand-o, noi, dreptcredinciosii crestini, ne inchinam Celui Care S-a rastignit pe sfanta cruce, adica Il cinstim pe Hristos cu inchinarea suprema, numita adorare, cum am spus mai inainte. Nici vorba nu poate fi de un cult idolatru, asa cum spun, direct sau indirect, unele grupari crestine, pentru ca dreptcredinciosii nu se inchina la materia din care este alcatuita crucea, ci se inchina la Persoana al carei chip se afla pe cruce. Eruditul ieromonah Rufin de Aquileea (Italia), 345-410, rezuma dreapta invatatura despre cinstirea sfintei cruci prin aceste cuvinte: <> (adoramus omnem crucem et per illam ipsum cuius est crux). – Crucea ne aduce mereu in minte relatia noua, divina, de pace, stabilita de Domnul Hristos, prin jertfa Sa, trupeasca, pe ea, relatie atat verticala, cat si orizontala : vertical, prin impacarea omului cu Dumnezeu, fapt care-l aduce pe om intr-o stare de nespusa fericire, cu mult mai mare decat aceea pe care o traieste un fiu, care se impaca cu tatal sau, pe care l-a suparat mult, si de care a stat multa vreme despartit; orizontal, pentru ca sfanta cruce este semnul vazut al relatiei divine dintre om si om, cum am mai spus, relatia divina, cu totul noua, in istoria omenirii, pecetluita de Domnul Hristos, in mod intuitiv, prin intinderea bratelor pe sfanta cruce. Crucea fizca, de lemn, de pe Golgota, cu bratul sau, infipt, vertical, in pamant, impreuna cu bratul sau, orizontal, intretaind bratul vertical, ne fixeaza, in suflet, in mod pedagogic, crucea spirituala, care inseamna pecetluirea relatiei: credincios-Dumnezeu si credincios-credincios, adica, cu vorbele Sfintei Scripturi <> (Luca 2, 14; 1, 79); Romani 5, 1 etc.).
Cultul crucii este cultul pacii, in toate dimensiunile si directiile ei, dogmatice, morale si sociale.
De aceea, dreptcredinciosii crestini, facatorii de cruci, pe fetele lor, sunt, in chip firesc, si <> si odata cu aceasta, ei devin, cu adevarat, <> (Matei 5, 9).
<>.
Pr. Prof. Nicolae Petrescu,
Ortodoxia, anul XLVII nr. 1-2 ianuarie-iunie 1995, pag. 102-109.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu