APOFATISMUL CA PRINCIPIU AL INTERPRETARII SFINTEI SCRIPTURI LA PARINTII GRECI AI BISERICII*
Apofatie, de la grecesul "apofatikos", inseamna negativ. Apofatismul este o cale de cunoastere a lui Dumnezeu prin negarea oricaror imperfectiuni. Apofatism inseamna o depasire a mijloacelor de cunoastere a lui Dumnezeu, prin negatie.Dumnezeu S-a descoperit omului. Descoperirea lui Dumnezeu isi are inceputul in crearea
lumii, prin Cuvantul Lui si prim implinirea Cuvantului, a Logosului: "La inceput era Cuvantul, toate prin El s-au facut si Cuvantul s-a facut trup... " (Ioan 1, 1-14).
Prin intruparea Cuvantului, a Logosului, S-a descoperit Dumnezeu. Astfel Cuvantul, Logosul, ca persoana a lui Dumnezeu, celui intreit, este adevaratul mijlocitor al descoperirii Sale dumnezeiesti. Aceasta descoperire se pastreaza in Biserica, in cea a intruparii Cuvantului, pe de o parte ca trup si sange al lui Hristos in Sfanta Taina a Euharistiei, pe de alta parte ca predica a Bunei Vestiri, ce se impartaseste credionciosilor. Astfel se invredniceste credinciosul de descoperirea lui Dumnezeu in Biserica. Despre sensul initial al notiunii Logos s-a scris mult. La acestea n-as mai adauga nimic. Nici nu am intentia sa ma ocup de realitatile euharistice, prin care Cuvantul lui Dumnezeu S-a facut trup si se impartaseste omului. Eu ma refer la Cuvantul prin care descoperirea lui Dumnezeu ajunge la expresie, la Cuvantul pe care oamenii, sau Sfanta Scriptura, scrisa de oameni, il intrebuinteaza pentru a exprima descoperirea lui Dumnezeu. Despre analiza acestui Cuvant s-a vorbit mult in decursul timpului. Discutia s-a purtat insa, in vremea din urma cu deosebire prin provocarea demitologizarii, sau a teologiei despre asa-zisul "Dumnezeu este mort" (Gott ist tot). In aceasta privinta s-a auzit putin glasul Parintilor greci ai Bisericii, pentru considerentul ca Parintii sunt vechi, problemele insa noi si actuale. Numai ca problemele nu sunt chiar asa de noi cum par ele si privite mai de aproape prin Parintii Bisericii, sunt destul de actuale. Ele nu se vor citi insa ca un document filologic al unei culturi vechi si trecute, caci duhul Parintilor nu-I unul static, impietrit, netrasmisibil, ci este expresia dinamica a vietii Bisericii din toate timpurile. Biserica este trupul lui Hristos, care ieri si azi si totdeauna ramane aceeasi.
Daca voim sa introducem pe Sfintii Parinti in discutia aceasta, ne izbim de teologia lor, care-I de mare insemnatate si care a fixat gandirea lor: apofatismul. Apofatismul este la Parintii rasariteni ai Bisericii temelia oricaror notiuni despre Dumnezeu si descoperirea lui. Eu voi explica in cateva cuvinte, ce se intelege prin aceasta. Scolastica a dezvoltat trei cai "causalitatis", "via negationis" si asa-numita "via eminetiae". Aceste cai le-a facut cunoscute inca din veacul al V-lea autorul care a transmis lucrari sub numele
de Dionisie Areopagitul si a scris ca necunoscutul Dumnezeu poate fi cunoscut dupa lume, care este chipul desavarsirii lui Dumnezeu si se poate urca la El lepadandu-se de tot ce este efemer; ridicandu-se deasupra celor pamantesti vede in ele cauza tuturor lucrurilor.
Pornindu-se de la aceste trei cai, teologia rasariteana si Dionisie Areopagitul n-au fost ultimii, ei deduc termenul apofatism de la "aferesis" Cuvantul "apofatismos" este un compozitum din prepozitia "apo" si adjectivul faton, de la verbul fimi = a zice. Cuvantul s-ar putea traduce cu: de nespus, inexprimabil, sau cu ceva asemanator.
Astfel e limpede ca apofatismul este toata teologia ortodoxa despre Dumnezeu. Astfel se trece de la apofatism la katafatism si la doxologie, la preamarirea maretiei lui Dumnezeu. Astfel citim intr-un imn al Bisericii Ortodoxe: "Dumnezeul tainelor celor negraite si nevazute .. nu gasim cuvinte prin care sa ne exprimam Treimea cea nepatrunsa a lui Dumnezeu" sau un imn al nasterii Domnului: "O mare si necuprinsa taina vad eu, in loc de cer iadul, in loc de heruvimi pe Fecioara, ieslea ca loc unde a fost asezat Cel necuprins, Dumnezeu, Hristos, pe care-l cinstim in cantari". Aici trebuie de observat ca sfarsitul doxologiei si inceputul doxologiei sunt o caracteristica esentiala a imnelor ortodoxe si astfel Ortodoxia dupa intelesul dublu al cuvantului "doxa", este nu numai adevaratul imn de lauda al lui Dumnezeu ci si o adevarata invatatura. "Doxa" ca invatatura este nedespartita de "doxa" ca lauda.
Al doilea caracter distinctiv al apofatismului rasaritean, este ca el se temeiniceste pe deosebirea dintre fiintele si puterile lui Dumnezeu. Prin lucrarile Sale El se descopera si isi face cunoscuta fiinta, insa "usia" ramane necunoscuta si inaccesibila. Aceasta inaccesibilitate si necunoastere a lui Dumnezeu este punctul de plecare, obiectul si scopul apofatismului.
Vechii scolastici, si cu deosebire Toma Aquinul, identifica "usia", fiinta lui Dumnezeu, cu energia curata incat spuneau ca Dumnezeu ar fi un "actus purus" si prin urmare omul l-ar cunoaste pe Dumnezeul numai in parte. Ca urmare teologia apuseana nu face deosebire intre "usia" lui Dumnezeu si puterile Sale. Dar in felul acesta se ivesc probleme
complicate. Cum se va comenta de pilda locul II Petru 1,4: "Sa va faceti partasi dumnezeiestii firi!"
Precum este cunoscut acesta este un loc biblic esential, care vesteste indumnezeirea omului, pe care Bisericile o subliniaza in mod special astfel incat invatatura despre indumnezeirea omului constituie un punct central al Teologiei rasaritene. Pe baza acestui loc se pune intrebarea: daca Dumnezeu este "actus purus", energie curata si fiinta Lui este identica cu puterile Sale, cum se poate, dupa locul pomenit mai sus, impartasi omul de firea dumnezeiasca?
Daca nu facem deosebire intre fiintele necreate si puterile necreate si intelegem pe Dumnezeu ca "actus purus", atunci raman doua posibilitati: cea dintai posibilitate ar fi ca indumnezeirea se savarseste prin participarea la "actus purus", adica la chiar fiinta lui Dumnezeu. Aceasta insa, n-o afirma nici scolastica nici oarecare alt teolog, caci Dumnezeu este a se intelege de la inceput ca o fiinta de nepatruns si inviolabila; daca intr-un oarecare mod ar putea fi accesibil n-ar mai fi Dumnezeu. Afara de aceasta prin participarea omului la "actus purus", adica la usia lui Dumnezeu, ar fi un Dumnezeu dupa fire. In acest caz Dumnezeu ar avea trei milioane si bilioane de ipostaze, cate persoane ar fi cele care pot lua parte la fiinta Sa, caci aceia care ar avea parte de fiinta lui Dumnezeu, natural
n-ar renunta la ce este al persoanei Sale.
Scolastica nu poate da un raspuns multumitor la aceasta atat de importanta problema teologica. Pentru Parintii din Rasarit, dimpotriva, raspunsul este foarte simplu: pentru ca pe de o parte dupa fiinta Sa Dumnezeu este inaccesibil pentru oameni si pentru ca, pe de alta parte pentru omul care tinde spre indumnezeire (theosis) trebuie sa se impartaseasca de firea dumnezeiasca, suntem nevoiti sa deosebim intre usia divina, cea neinteleasa, neaccesibila si cea accesibila, si cea nedespartita de usia dumnezeiasca, prin care va fi cunoscut Dumnezeu.
Invatatura despre deosebirile intre fiinta si puterile lui Dumnezeu a dezvoltat-o cu osebire Grigorie Palama, arhiepiscopul Salonicului in veacul al XIV-lea.
Este clasic cuvantul Sfantului Vasile cel Mare: "Puterile sunt, ce e drept, multiple, fiinta (usia) este insa simpla. Noi zicem, ce-I drept, ca il cunoastem pe Dumnezeu dupa puterile Lui, dar noi nu afirmam ca ne apropiem de fiinta (usia), caci puterile Lui coboara la noi jos, dar fiinta Sa ramane inaccesibila".
Asemenea si fratele sau Grigorie al Nisei scrie: "Cel nevazut dupa fire, se face vazut prin puteri".
Prin aceasta am ajuns la fiinta apofatismului. Chiar aceasta accentuare a inaccesibilitatii lui Dumnezeu o aflam in teologia apofatica, care este dupa cum am spus, caracteristica pentru Parintii Bisericii rasaritene.
Cel dintai scriitor care s-a ocupat sistematic de inaccesibilitatea fiintei dumnezeiesti pentru ratiunea omeneasca a fost Clement din Alexandria. Inainte de el inca Atenagora a caracterizat pe Dumnezeu ca: "nepatruns si necuprins". Si Teofil al Antiohiei s-a exprimat ca chipul lui Dumnezeu ar fi "de nespus, de nedescris si de nevazut cu ochii trupesti". Inca mai devreme Clement din Roma si inainte de el Filo din Alexandria, au considerat ca a patrunde cu intelegerea pe Dumnezeu este imposibil. Filo a considerat pe Dumnezeu inaccesibil.
Dupa Clement din Alexandria noi nu putem intelege pe Dumnezeu in ceea ce este, ci in ceea ce nu este. Dumnezeu este dupa el de necuprins. Toate spusele noastre despre Dumnezeu sunt conventionale "caci cum te poate spune, zice el, ceea ce nu e nici sex, nici deosebire, nici chip, nici individ, nici numar. Nu ai dreptate daca il infatisezi ca pe un intreg, sa arati parti din El, caci ceea ce este una este nedespartita, de aceea este El fara de sfarsit, fara dimensiuni si fara intregimi, adica fara forma si fara nume si daca uneori ii zicem pe nume: Unul, Binele, Ratiunea, Existenta, ori Tata, ori Creator, ori Domn, o facem aceasta nu pentru ca ar avea un nume propriu al Sau, noi intrebuintam doar din perplexitate numiri frumose pentru ca ratiunea sa nu se piarda in alte numiri si pentru a avea pe acestea ca sa ne sprijinim pe ele. Pentru ca nici una din acestea nu infatiseaza pe Dumnezeu...", caci dupa Grigorie din Nazians, la Dumnezeu nu pot urca gandurile omenesti. Nici nu numai gandurile omenesti, afirma Didim Orbul din Alexandria, dar nici chiar cele serafimice nu pot urca pana la Dumnezeu. In intaiul capitol din cea de a II-a carte despre Sfanta Treime, el se ocupa chiar de neintelegerea Sfintei Treimi si asa dupa el, ea este nevazuta, necuprinsa (aperilitos) pentru ochii serafimici.
Sentimentul neputintei de a-L intelege, de a patrunde in imensitatea lui Dumnezeu si grairea despre El, este tot un mod de a veni la El si a vorbi despre El. Mai mult, ea este o experienta la care se ajunge, dupa alte cai incercate.
Pentru a da expresie acestei experiente aseamana Sfintii Parinti nourul intunecat sub care a urcat Moise pe muntele Sinai, cu intunericul necunoasterii naturii lui Dumnezeu.
Dupa autorul cu numele Dionisie Areopagitul, nu Moise ofera lumina, caci Dumnezeu este inafara de experienta omului. O interpretare insa o da apofatismul.
Expresiile "dincolo de orice, dincolo de toate", sunt simpatizate de catre Sfintii Parinti. Asa zice Atanasie cel Mare despre Dumnezeu: "El este dincolo de orice "usia" si de orice cugetare omeneasca". Si Maxim Marturisitorul scrie, in comentariul sau la opera areopagita, despre numele lui Dumnezeu: "Dumnezeu nu este "usia" ci dincolo de orice "usia", nu e simplu, ci dincolo de simplitate, nu este ratinue (nous) ci dincolo de ratiune, nu unitate ci dincolo de unitate". Acelasi autor spune: Dumnezeu se numeste atat cel ce este, cat si cel ce nu este.
Despre usia lui Dumnezeu scriu mai ales capadocienii. Sfantul Vasile cel Mare scria: "Totdeauna este ceva ce nu putem exprima, cand e vorba despre Dumnezeu", iar Maxim Marturisitorul: "Numai vesnicia este percetibila si ceea ce este dincolo de cunoastere". La o suta de ani dupa aceea a exprimat Ioan Damaschin aceeasi idee: "Fara de sfarsit si neperceptivila este notiunea lui Dumnezeu. Ceea ce spunem noi despre Dumnezeu, nu dezvaluie natura lui Dumnezeu". A defini pe Dumnezeu este imposibil scrie Grigorie din Nazians: ": "O! Tu cel de dincolo de orice, cum ar putea sa te descrie pe Tine cuvantul omului". In privinta cunoasterii lui Dumnezeu, Sfantul Ioan Gura de Aur e de acord cu Sfintii Parinti. A scris si el impotriva lui Eunomie. El a scris chiar despre necunoasterea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi afirmarile sale el se refera la Isaia 6, 1 unde citim: "Am vazut pe Dumnezeu, sezand pe unscaun
si serafimi stateau inaintea lui si-si acopereau fetele... ".
Dar Dumnezeu nu S-a aratat cum este, ci cum si-L percepe omul, dupa insusirile sale spirituale.
Sfantul Ioan Hrisostom se refera la Evanghelistul Ioan care scrie: "Pe Dumnezeu nu l-a vazut nimeni".
Asadar apofatismul este una din caile de cunoastere a lui Dumnezeu, prin negatie. Apofatismul depaseste mijloacele de cunoastere afirmand prin negatie relitatea perfectiunilor Sale. Apofatismul are suport in traditia crestina, sustinuta de oamenii reprezentativi ai Bisericii, Parinti si scriitori bisericesti. Argumentele apofatismului sunt atat de puternice incat ele genereaza credinta in Dumnezeu si pot s-o dinamizeze, acolo unde ea este minimalizata, dar mai ales faciliteaza interpretarea unor texte biblice, constituind un auxiliar al comentariului la cartea vietii noastre spirituale.
* Traducerea studiului "Apophatismus als Prinzip der Schriftauslegung bei der griechischen Kirchenvatern" aparut in rev. "Evangelische Theologie", Munchen, nr. 1, 1980, pag. 28-40. Autorul este profesor la Facultatea de Teologie din Atena.
CUNOASTEREA CATAFATICA SI APOFATICA
Dupa forma de exprimare in general, afirmativa sau negativa, a cunoasterii noastre despre Dumnezeu, aceasta cunoastere poate fi impartita in catafatica (de la gr. 
= afirmativa) si apofatica (
= negativ). Teologia utilizeaza aceste doua numiri, catafatic ai apofatic, in intelesul de cai de cunoastere religioasa si forme de exprimare a acestei cunoasteri, cale afirmativa si cale negativa, ca si teologie catafatica si teologie apofatica.Astfel, despre Dumnezeu afirmam ca este Cel viu si personal, ca este spirit absolut, ca are toate perfectiunile in sens absolut, ca este atotbun, iubire, atotstiutor, atotintelept, atotdrept, atotputernic, etc. Acest chip de afirmare a adevarurilor despre Dumnezeu se numeste catafatism.
Cunoasterea apofatica se caracterizeaza prin negarea oricarei imperfectiuni in Dumnezeu, ceea ce, in fond, inseamna afirmarea tuturor perfectiunilor in El. In transcedenta fiintei sale personale, Dumnezeu ramane necunoscut si necuprins.
Dumnezeu nu poate fi cunoscut in acelasi chip in care sunt cunoscute realitatile din lumea concreta, folosind ideile sau notiunile de timp si spatiu si raporturile dintre fenomenele naturale
, fiindca Dumnezeu le transcede pe toate. Astfel, spunand-se ca Dumnezeu umple timpul si spatiul, nu s-a afirmat destul despre Dumnezeu, intrucat El depaseste toate in chip absolut, le transcede fiind vesnic si necuprins, nemarginit. De aceea, afirmandu-se ceea ce nu este Dumnezeu, se spune mai mult despre El, despre misterul divin inefabil, inexprimabil in grai omenesc, decat se spune in concepte sau notiuni afirmative. Teologia apofatica, apofatismul sustine ca negatiile, anume propozitiile negative despre perfectiunile lui Dumnezeu, sunt mai potrivite, adica mai corespunzatoare obiectului la care se refera, adica la profunzimea misterului dumnezeiesc, pe care cauta sa-l exprime depasind existentele create. Dar, cu toate acestea, misterul fiintei dumnezeiesti depaseste sau transcede atat catafatismul, cat si apofatismul, ramanand in sine incognoscibil, de necunoscut, incomprehensibil, de necuprins cu mintea si inaccesibil, de neajuns la el, prin puteri proprii.
Cu toate acestea, apofatismul nu inseamna agnosticism, adica lipsa de cunoastere obiectiva, nici ignoranta sau incultura, ci depasire a mijloacelor obisnuite de cunoastere. In fond, teologia apofatica se intemeiaza pe premisa ca existenta lui Dumnezeu Cel Viu, incognoscibil si incomprehensibil, este in toata deplinatatea Sa mai evidenta spiritului omenesc decat toate celelalte existente. Este vorba, asadar, nu despre o existenta demonstrata logic, ci supralogic, prin evidenta traita a existentei lui Dumnezeu si prin orientarea fireasca a omului, ca dorinta, ca nostalgie, spre Parintele lui ceresc. Iar evidenta traita a existentei lui Dumnezeu presupune o pregatire pentru ea, printr-o stradanie spirituala, prin pasirea hotarita pe urcus duhovnicesc, cu ajutorul haric de la Dumnezeu si cu rivna, cu ferirea de patimi, cu asceza si cu rugaciune din partea omului credincios. Acestui urcus spiritual nu i se pune opreliste, ci, dimpotriva, neincetat indemn de inaintare (I Cor. 12, 31), de crestere spirituala spre virsta deplinitatii lui Hristos (Efes. 4,13).
Astfel, chiar si apofatismul, cale de cunoastere prin negatie, apare ca depasit, intrucit evidenta traita, experienta spirituala, este patrundere mistica, printr-un chip deosebit de patrundere a luminii dumnezeiesti de inalta intensitate in sufletele celor vrednici, Dumnezeu facindu-se cunoscut, se intelege ca nu in fiinta Lui nepatrunsa, ci in energiile si lucrarile Lui necreate si nedespartite de fiinta, dar prin care El se comunica si se impartaseste. Simbolul cunoasterii mistice a lui Dumnezeu este lumina taborica.
Cea mai inalta si mai cuprinzatoare cunoastere a lui Dumnezeu este cea prin adevarata credinta incalzita de iubire, coroana virtutilor (I Cor. 13, 13). Caci " Dumnezeu este iubire (I Ioan, 4, 16) si, aceasta fiind, El coboara in lume, pe care o iubeste (Ioan, 3, 16), iar " noi iubim pe Dumnezeu, pentru ca El ne-a iubit cel dintii " (I Ioan, 3, 16), iar " noi iubim pe Dumnezeu, pentru ca El ne-a iubit cel dintii " (I Ioan, 4, 19) si, iubindu-L, ne ridicam la El, fiindca " iubirea este de la Dumnezeu si oricine iubeste pe Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeste nu cunoaste pe Dumnezeu" ( I Ioan, 4, 7-8), insa " cel ce ramine in iubire ramine in Dumnezeu si Dumnezeu ramine intru el "
(I Ioan 4, 16).
Din toate acestea nu rezulta, cum s-ar parea tinind seama de neputinta patrunderii cunoasterii noastre in esenta lucrurilor dumnezeiesti, ca, in general, am cunoaste prea putin din cele ale lui Dumnezeu, anume din fiinta si atributele Lui, ci, dimpotriva, cunoastem mult daca ne straduim dupa cuviinta sa inaintam pe calea cunoasterii oferita noua prin Revelatia naturala si supranaturala si daca ne silim s-o transpunem in viata. Caci cunoastem tot ce ne este necesar pentru mintuire; si nici un credincios adevarat nu poate nici gindi si nici spune ca Biserica dreptmaritoare nu-l invata tot ce este trebuincios pentru mintuire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu